Inadecvaţii

După scandalul legat de telefonul dat lui Botoş, premierul Tăriceanu a tras concluzia sinistră că nu a greşit cu nimic, că ar da şi mîine acel telefon. Acum, după ce a reuşit prin ricoşeu să afecteze şi imaginea Monicăi Macovei, Tăriceanu orbitează pe acelaşi tip de logică. Trebuia să acţionez pentru că exista pericolul ca statul român să fie prejudiciat, spune şeful Guvernului. Bineînţeles că este greu să fie crezut cînd toată lumea ştie că interesele statului în acest caz sînt amestecate cu interesele prietenului şi partenerului său de afaceri, Dinu Patriciu. Uimirile repetate ale lui Tăriceanu în faţa indignării presei îl arată puţin confuz şi depăşit de vremi. Politician cu experienţă în postcomunism, Tăriceanu ştia că odată cu scaunul se primesc şi cîteva avantaje subînţelese. De pildă, avantajul unor telefoane scurte cînd nu îţi place cum acţionează instituţii ale statului pe care în mod formal nu ar trebui să le controlezi. În răspunsurile sale, apar două argumente care aparent îl avantajează: procurorii au săvîrşit abuzuri faţă de Dinu Patriciu şi statul ar putea plăti despăgubiri substanţiale de pe urma acestor abuzuri. Problema este că, şi dacă ar avea dreptate, Tăriceanu a greşit dînd telefon lui Botoş şi aranjînd întîlnirea dintre Patriciu şi Macovei. Un prim-ministru nu ar trebui să intervină spre a îndrepta sistemul pentru anumite cazuri, întîmplător ale unor apropiaţi, ci să schimbe sistemul ca atare, pentru toţi. Altfel, un afacerist care are relaţii cu premierul, este evident avantajat faţă de un afacerist care nu are aceste relaţii, indiferent de natura şi detaliile cazului concret, şi astfel principiul egalităţii în faţa legii nu mai funcţionează. Prietenii premierului sînt mai egali. Oricum ai analiza cazul, intervenţiile lui Tăriceanu în favoarea lui Patriciu nu au făcut decît să discrediteze reforma în justiţie, care putea fi principala realizare a acestui cabinet. Tăriceanu nu a aflat, dar ţara s-a schimbat mai repede decît politicienii şi demnitarul nu mai primeşte odată cu scaunul şi telefonul scurt. De altfel, premierul prezintă un simptom răspîndit la politicienii aflaţi acum la putere: a rămas în urma propriului electorat. Pentru că presa şi-a făcut datoria demascînd corupţia din PSD, liberalii şi democraţii au crezut că povestea asta cu anticorupţia e un fel de hîrjoană de suprafaţă, cît să ajungă ei la putere şi să ţină opoziţia cu botul pe labe. Acum par uimiţi: cum adică, e pe bune?! Nu au înţeles că centrarea campaniei electorale pe lupta cu corupţia a schimbat peisajul pentru toţi, publicul este intolerant faţă de corupţie şi, cu toate încercările de a vedea conspiraţii în toate, se discută pe fapte, pe ce face fiecare raportat la nişte reguli de comportament public tot mai drastice, deşi dictate deocamdată doar de simţul comun. Nici PD, nici PNL, ce să mai vorbim despre Partidul Conservator, nu dau semne că se adaptează la noua realitate. Altfel, senatoarea Cazacu nu ar mai fi fost acum membru PD. Afacerile sale cu Primăria Capitalei au fost ascunse pe numele mamei, cînd de fapt erau conduse de soţ, fost consilier general la Bucureşti. Primarul Videanu a spus că licitaţiile au fost organizate corect, căzînd pe lîngă subiect. Iar senatoarea în cauză a explicat emoţionată că schema respectivă s-a făcut "pentru ca averea să rămînă în familie". E clar că doamna Cazacu nu a înţeles nimic. Nimic din ideea de declaraţii de avere şi de interese şi din filozofia care a stat în spatele acestei idei pe care a votat-o. Nici colegii din PD nu au înţeles mare lucru, zicînd că schema a fost neinspirată, dar că afacerea e legală. După logica asta, şi moştenirea lui Năstase era legală, că doar nu şi-a forţat mătuşa să îi lase bunurile prin testament. Problema este bănuiala legitimă şi perfect credibilă de folosire a funcţiei pentru a face avere. Asta reclamă publicul şi presa, iar partidele noastre nu sînt încă pregătite să sancţioneze politic, prin excluderi, prin comisii de etică interne care să facă reguli şi să le aplice riguros, înainte ca justiţia să tergiverseze şi publicul să înţeleagă că politicienii se apără unii pe alţii, ca în haită. Cînd parchetul a anunţat anchetarea lui George Copos pentru nişte scheme oarecum complicate, dar cu substrat simplu - cumpăr ieftin şi vînd scump la stat - Tăriceanu s-a spălat pe mîini zicînd că afacerea data dinainte de intrarea lui Copos în Guvern. Chiar vicepremierul a spus că nu se poate vorbi de mită pentru că nu era ministru cînd a vîndut spaţiile Loteriei. Corect, doar că şi darea de mită este o infracţiune, nu doar luarea. Iar avantajul de pe urma abuzului altuia este la fel de imoral ca şi abuzul în sine. Iar Tăriceanu faultează din nou logica: s-ar presupune că, dacă o infracţiune datează dinaintea preluării postului, nu contează. Dacă se va dovedi că un ministru a fost pedofil acum cîţiva ani, ce s-ar întîmpla? Ar fi iertat pentru că s-a lăsat? Scandalurile care se ţin lanţ acum arată de fapt o inadecvare: o clasă politică tolerantă cu sine însăşi faţă în faţă cu un public tot mai intolerant la corupţie. Vor cîştiga politicienii care se vor adecva rapid.