În fața spitalului
În 1915, Franz Kafka a publicat parabola „În fața legii”, care avea să devină celebră. Scriitorul părea să aibă de pe atunci intuiția regimurilor totalitare, absurde și închise ce urmau să se abată asupra omenirii, care promiteau numai fericire și în realitate nu făceau altceva decît să oprime și să strivească individul, cu toate nevoile și dorințele lui. Nu sînt dintre aceia care văd peste tot, chiar și în ziua de azi, numai scenarii kafkiene. Consider că vremurile acelea au trecut. Și totuși, adaptînd puțin faimoasa povestire amintită, putem avea surpriza de a descoperi ceva familiar. Mi-am permis această mică adaptare a nuvelei lui Kafka, folosind versiunea apărută la Editura RAO în 1996, în traducerea lui Mihai Isbășescu:
În fața spitalului stă un paznic. La acest paznic vine un om de la țară și cere să intre în spital. Dar paznicul spune că acum nu-i poate permite să intre (doar e epidemie de COVID). Omul chibzuiește și apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.” Întrucît poarta spitalului e deschisă ca întotdeauna, iar paznicul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe ușă în interior. Cînd paznicul observă asta, rîde și spune: „Dacă te ispitește într-atît, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicției mele. Bagă de seamă: am putere. Și nu sînt decît paznicul cel mai de jos. La intrarea în lift și la fiecare etaj stau, însă, alți paznici, asistente și doctori, unul mai puternic decît altul. Pe unii nu mai pot nici măcar eu să-i privesc”. La asemenea dificultăți nu se așteptase omul de la țară: că doar spitalul trebuie să fie totdeauna și oricui la îndemînă, își zice el; dar acum cînd privește mai bine la paznicul îmbrăcat în uniformă și cu tatuaje pe tot corpul, se hotărăște, totuși, mai bine să aștepte pînă ce i se va îngădui să intre. Paznicul îi dă un scăunel și-i spune să șadă lîngă ușă, de-o parte. Acolo stă ore în șir. Mai face multe încercări de a fi lăsat înăuntru și-l obosește pe paznic cu insistențele sale. Adeseori, paznicul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel, și multe altele, dar sînt întrebări puse doar de formă, așa cum pun domnii cei mari; uneori îi dă și cîte un formular să-l completeze; iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-și luase multe lucruri cu el la drum, folosește totul, oricît ar fi fost de prețios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primește tot ce i se dă, dar îi spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putință”. De-a lungul timpului, omul îl observă pe paznic aproape fără întrerupere. Uită de ceilalți paznici, și acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică să intre în spital. Blestemă nefericita întîmplare, în primele ore cu glas tare și fără să țină seama de nimic, mai tîrziu, pe măsură ce boala îl obosește, doar mormăind în barbă pentru sine. Într-un tîrziu, vederea îi slăbește și nu mai știe dacă în jurul lui se face cu adevărat întuneric sau dacă îl înșeală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire care răzbate pe ușa spitalului. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morții, toată experiența din acest rătimp se adună într-o întrebare, pe care n-a apucat s-o pună paznicului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucît nu-și mai poate ridica în sus trupul bolnav care a început să înțepenească. Paznicul trebuie să se aplece adînc pînă la el. „Acu’ ce mai vrei să știi? întreabă paznicul, nu te mai saturi o dată.” „Toți se străduiesc, vezi bine, să intre la spital, grăiește omul, să fie vindecați. Cum se face atunci că, de cînd stau aici, n-a mai cerut nimeni în afară de mine să intre înăuntru?” Paznicul își dă seama că sfîrșitul omului e aproape și, pentru a mai răzbi la auzul lui care se stinge, răcnește la el: „Pe aici nu putea obține să intre nimeni altul, întrucît intrarea asta ți-era hărăzită doar ție. Acum mă duc s-o închid”.
