Hip-hop și Rahmaninov
În urmă cu 30 de ani, am mers de la Washington la New York cu celebrul Greyhound Line, rețeaua de autobuze care acoperă întreaga țară, RATA sau IRTA Americii, cum ar veni. Pasagerii erau diverși și mai degrabă modești. Mi-aduc aminte că lîngă mine stătea o negresă ca o mătușică din filme, senină și vorbăreață, îmbrăcată gros, deși era vară. Mi-a spus o mulțime de lucruri pe care însă le-am uitat cu totul. Am ținut minte doar că în momentul în care de pe autostradă s-a zărit în depărtare skyline-ul unui mare oraș, ea a zis, arătînd-mi cu degetul: „Booltimore!”. M-a mirat pronunția ei, iar după aplombul cu care-l indica, părea că era un loc important pentru ea și foarte familiar. Femeia aceea pe care n-o cunoșteam vorbea despre un oraș pe care nu-l cunoșteam. Ea era ca acasă, eu eram ca venit pe altă planetă. Cu toate atuurile pe care poate că-mi închipuiam că le aveam atunci, ca tînăr jurnalist venit din Europa să vizitez Statele Unite, probabil greu aș fi găsit să-i spun ceva care s-o intereseze, în schimb, tot ce venea din partea ei mă făcea curios, chiar și o simplă exclamație. Auzi tu, Booltimore!
Numele orașului l-am mai auzit pe la radio sau rostit cu emfază de către Iosif Sava, la emisiunile sale, dat fiind că acolo există una dintre orchestrele foarte bune din Statele Unite (poate nu în primele cinci – Big Five –, dar pe aproape). Probabil că în urechile mele a sunat ceva de genul: „Sergiu Comissiona la pupitrul orchestrei simfonice din Baltimore”.
Cunoscutul dirijor de origine română a fost chiar cel mai longeviv director din istoria acestei orchestre (între 1969 și 1984). Sub conducerea lui s-a inaugurat, în 1982, și noua sală de concert „Joseph Meyerhoff Hall“, numită după omul de afaceri și filantropul care era pe atunci președintele și finanțatorul orchestrei (și el evreu născut în Rusia țaristă, pe teritoriul actual al Ucrainei). O sală modernă, cu multe suprafețe curbe și fără unghiuri drepte, construită la ideea lui Sergiu Comissiona. Meyerhoff și Comissiona sînt văzuți, de altfel, ca fiind cei doi promotori ai renașterii orchestrei din Baltimore.
Spre acea sală ne-am îndreptat imediat ce am ajuns la Baltimore. Așadar, era menit ca la a doua vizită în Statele Unite să trec și prin acest oraș, pe care cu atîta mîndrie mi-l arătase „mătușica” din autobuz. Ar fi trebuit să ascultăm Concertul numărul 1 de Ceaikovski, cu Khatia Buniatishvili la pian și Jonathon Heyward dirijor, apoi Dansuri simfonice de Rahmaninov (după cum se vede, compozitorii ruși nu sînt deloc ostracizați în America). Însă Khatia Buniatishvili a fost înlocuită de pianistul uzbec Bezhod Abduraimov. Administratorii sălii, foarte întreprinzători, ca în alte multe asemenea locuri din Statele Unite, au obiceiul să propună spectatorilor diverse mici înțelegeri bănești care pot părea curioase cuiva venit din Europa. Nouă ni s-au părut nostime. De exemplu, contra unei donații de cîțiva dolari, îți propun să devii „patron”. Termenul nu are exact înțelesul românesc. De fapt, ei îți sugerează să devii un fel de spectator mai important, un client căruia, de exemplu, ei să-i rezerve locul de parcare și să-i ofere tot sezonul bilete cu preț redus, să-l înștiințeze ce spectacole urmează și așa mai departe. Sînt mici trucuri destul de eficiente, pe care și managerii instituțiilor culturale de pe la noi ar putea să le adopte, fără cine știe ce eforturi. Nu mai spun că și fără să devii „patron”, la intrarea în „Joseph Meyerhoff Hall“ primești gratuit o revistă-program foarte consistentă.
Noi am ajuns dinspre Philadelphia, cu vreo două ore înainte de începerea concertului. Parcarea era deschisă și ne-am putut lăsa acolo mașina. Era ora prînzului și ne era foame. Cartierul nu ne spunea mare lucru. Duminică fiind, era și cam pustiu. Vizavi de sala de concerte era un local deasupra căruia scria Anonymus. Dinăuntru răzbătea o muzică hip-hop, nu tocmai îmbietoare pentru cineva pregătit să asculte muzică simfonică. Ne-am învîrtit prin împrejurimi, dar n-am văzut absolut nimic altceva. În cele din urmă ne-am hotărît să intrăm acolo.
Era o sală mare și întunecoasă, iar muzica, la un volum absolut incredibil, te cocoșa la propriu. Ne-a întîmpinat o fată amabilă, de culoare, și ne-a condus zîmbind la o masă. Am remarcat imediat că toți clienții erau fete de culoare, toate plinuțe, toate dichisite, cu coafuri teribile și multe bijuterii. Era clar că intraserăm într-un loc care nu era pentru noi. Nu puteam însă să ieșim imediat, n-am fi vrut să facem vreun gest ostentativ. Muzica aceea avea parcă efectul caniculei. Te bătea în cap, te copleșea, te făcea să nu mai vrei nimic, în afară de liniște. Oare era un local pentru hipoacuzici? Sau, poate, o bună parte din generația tînără are probleme de la prea frecventa folosire a căștilor pentru muzică?
Ni s-a adus lista de meniu. Prețurile începeau de pe la 50-60 de dolari porția. Era prea mult. Înțelegîndu-ne mai degrabă prin semne, ne-am ridicat tiptil de la masă și ne-am îndreptat spre ieșire. Fata de la intrare ne-a zîmbit înțelegător. Vedea și ea că nu ne potriveam cu locul acela.
Afară ne-am simțit ușurați, ca și cum tocmai am fi ieșit de sub o cascadă. Mi-am adus aminte de expresia pe care odinioară o foloseau unii profesori cînd intrau în clasă: „Ce-i aici, bar de negri?”. Ei bine, chiar așa ceva fusese. Cică expresia n-ar avea neapărat conotații rasiste. Era folosită pentru localurile în care se aduna populația de culoare, pe vremea segregației rasiale, și în care era mai multă animație, muzică, dans și veselie decît în localurile, mai scorțoase, pentru albi.
Între timp, vizavi se deschisese sala de concerte și aveau și un bufet cu sandviciuri și băuturi la prețuri rezonabile. Aici, marea majoritate a spectatorilor erau albi și trecuți de 70 de ani. De-o parte și de alta a aceleiași străzi existau două lumi total diferite și cu fond sonor diferit.
N-aș putea spune că am rămas cu vreo impresie specială în urma concertului. Am constatat din nou că publicul american gafează, aplaudînd între părțile unei simfonii sau ale unui concert, ba chiar și la scenă deschisă, cum se spune. Dirijorii și interpreții, deranjați, reacționează uneori prin gesturi sau chiar prin admonestări verbale.
La ieșirea din sală am trecut pe lîngă o fotografie care-l reprezenta pe Rahmaninov în mărime naturală, alături de care îți puteai face o fotografie, probabil pentru a înțelege cît de mic ești în comparație cu marele compozitor.
Plimbările ulterioare prin centrul orașului și prin port ne-au dat o idee despre procentajele etnice din Baltimore. În afară de publicul din sala de concerte, aproape că n-am mai văzut albi în acel oraș. Pentru europeni e destul de neașteptat ca, într-un oraș de mărime medie, albii să nu fie nici o treime din totalul populației. Pe de altă parte, se consideră că Baltimore ar fi devenit un pol al sărăciei, avînd și cartiere periculoase. Trebuie să spun neapărat, însă, că în drumurile noastre am întîlnit numai oameni binevoitori, pașnici și politicoși. Am înțeles și mîndria „mătușicii” la vederea orașului, în urmă cu 30 de ani.
