Harta şi teritoriile (I)
După o săptămînă petrecută în Cisiordania, întoarcerea la București are ceva terapeutic în ea. Mai ales cînd vezi că unul din subiectele cele mai disputate pleacă de la o banală piesă pop ai cărei autori susțin că sînt la curent cu preferințele lui Dumnezeu. Zilele petrecute printre palestinieni m-au convins că, dacă Dumnezeu vrea ceva, sigur nu comunică nimănui foarte clar lucrul ăsta. Și nici nu o va face prea curînd. Cîteva observații, în ordine aleatorie:
● Într-o discuție cu un palestinian, cu sau fără funcție, ajungi inevitabil la „ocupație“. Israelul este prezent nu numai la check-point-uri, ci și permanent în mințile palestinienilor. Ajungi astfel la situații absurde, cînd Israelul apare în discuții despre copii, educație sau climă. Israelul e inamicul-sinecdocă.
● De altfel, deși motivul invitației pentru jurnaliștii români era unul apolitic, am fost supuși unui baraj de propagandă permanentă cale de o săptămînă. Ba chiar, la un moment dat, am fost deturnați fără prea multe discuții către un oficial regional pe teritoriul căruia ne aflam și nu binevoiserăm să cerem o întrevedere. Omul și-a ținut speech-ul în fața noastră, apoi a răspuns la întrebări punctuale ca un politruc sovietic. Linii de discurs pregătite anterior, nonrăspunsuri terne, clișee pe care le auziseră sute de alți ziariști înaintea noastră. E de înțeles de ce este așa, însă asta nu face discuțiile respective mai normale.
● Într-un moment de cruzime didactică, gazdele noastre au decis să ne ofere o bucățică de viață în teritorii, silindu ne să trecem, ca palestinianul de rînd, printr-un check-point. Deși toată afacerea nu a durat mai mult de cîteva minute, e greu de explicat senzația pe care o ai mergînd prin tunelul șerpuitor de tablă, sîrmă și zid la capetele căruia sînt turnicheți, soldați cu arme la vedere și o voce de Big Brother care latră ordine din difuzoare de proastă calitate. Un tunel paralel era marcat „humanitarian lane“. Bolnavii ies mai repede.
● Exasperarea Israelului în fața atacurilor militanților palestinieni a dus, la începutul anilor 2000, la construirea unui zid care separă cele două comunități. Palestinienii vorbesc despre „zidul apartheid-ului“, israelienii preferă să îi spună „zid de securitate“. Oricum i-ai spune, priveliștea lui îți dă frisoane. În viața de zi cu zi, zidul și celelalte măsuri de siguranță luate de Guvernul israelian se transformă într-un complex set de reguli care urmăresc separația între comunități în cel mai mic detaliu. Am remarcat asta cînd am nimerit într-o mașină condusă de un palestinian fără cetățenie israeliană. Drumul dintre Nablus și Betleem a fost de două ori mai lung la întoarcere. Cel mai scurt drum între două puncte oarecare pe harta Palestinei e cetățenia israeliană.
● E o diferență sesizabilă între diversele orașe palestiniene din Cisiordania. Tolerantul Betleem e la mulți ani distanță de încruntatul Hebron. L-am întrebat pe guvernatorul Hebronului unde sînt creștinii din orașul lui, despre care îi place să spună cu mîndrie că e cel mai mare dintre cele aflate sub conducerea Autorității Palestiniene. N-a reușit să îmi dea un răspuns clar și a părut deranjat de întrebarea care îi faulta un pic discursul despre buna-credință și bunăvoința fără limite a palestinienilor.
● Nivelul propagandei care ne-a fost servită dimineața, la prînz și seara este nesofisticat și, pe undeva, ridicol. Asta o face și ineficientă. Cea mai puternică impresie printre membrii delegației a produs-o un banal pliant cu harta Palestinei la diverse momente în timp. Pleca de la liniile trasate, în timpul mandatului britanic, de comisia Peel în 1937, trecea prin partiția din ’47 și războiul de peste douăzeci de ani și ajungea în prezent. E greu să nu observi cum teritoriul acela scade permanent. E totuși o diferență semnificativă între 80% și 12%. Nici unul dintre discursurile oficiale nu a avut același efect.
● De altfel, mai toți oficialii palestinieni mi-au lăsat senzația unor baroni locali din România. Aceeași superficialitate și suficiență pe care le vedem pe aici. Diferența ține de faptul că palestinienii trăiesc o dramă verificabilă de dimensiuni mult mai mari, iar baronii lor au bodyguarzi înarmați și nu tocmai prietenoși.
● În treacăt fie spus, n-aș putea să includ aici cuvintele președintelui Abbas. Traducătoarea s-a emoționat, din cine știe ce motiv, și a clacat. Momentul, cu nota lui absurdă, e memorabil. Tăcerea a intervenit exact cînd președintele începea să se înflăcăreze. Traducerea a fost preluată de un fost student în România, care a făcut tot ce a putut, dar nu aș risca să citez.
● Ca o ultimă notă de ordin politic, aș remarca sfioșenia oficialilor Fatah cînd vine vorba de Gaza. De cele mai multe ori se feresc să spună ceva clar. Am detectat o oarecare teamă că întoarcerea la istoria politică recentă s-ar putea să le fie defavorabilă. Hamas, cu radicalismul său, e hîrtia de turnesol pentru ineficiența moderaților conduși de Abbas. Și un avertisment pentru orice alt guvern: cînd nu livrezi prosperitate, securitate și încredere în viitor, oamenii se enervează. Avantajul Fatah este că întotdeauna va fi partenerul preferat de discuție al Occidentului. Al palestinienilor, mai puțin. De altfel, în discuții cu oameni de rînd am observat o nemulțumire latentă. Însă întotdeauna ea e umbrită de subiectul ocupației.
Citiţi a doua parte aici.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
