Franţa-Italia: „scene de menaj“ nefaste pentru Europa
Încerc să găsesc în diferite limbi europene un echivalent al expresiei „i s-a urît omului cu binele“. Deocamdată nu am mare succes… Înţelepciunea populară românească a captat, poate, în acest oftat metafizic, ceva ce nu reuşesc să explice nici istoricii, nici sociologii, nici filozofii… Şi anume faptul că, din cînd în cînd, oamenii sînt cuprinşi de o isterie misterioasă, autodestructivă, chiar în momente cînd o duc, de fapt, cel mai bine.
Europenii traversează în prezent o astfel de perioadă de orbire, şi nu este pentru prima dată. În 1914 ei au decis să se războiască unii cu alţii după o perioadă de pace fără precedent, care durase 40 de ani, şi pe care ei înşişi o numiseră la Belle Époque. Acum fac tot posibilul ca să demoleze ceea ce a fost une belle époque în materie de construcţie europeană.
Brexit-ul este o exemplificare atît a expresiei româneşti „i s-a urît omului cu binele“, cît şi a proverbului englez Hope for the best and prepare for the worst (Speră în mai bine, dar fii pregătit pentru mai rău).
Am găsit, în cercetările mele legate de înţelepciunea limbilor, şi un proverb francez demn de toată atenţia: Rien n’est plus périlleux que de quitter le bien pour le mieux (Nimic nu este mai periculos decît să părăseşti binele pentru mai bine). Diverse variante ale acestei reflecţii pot fi întîlnite în Europa (cum ar fi un proverb danez care spune cam aşa: ceea ce nu poţi transforma în mai bine nu transforma în mai rău). Este uimitor cîtă inteligenţă colectivă se adună în limbă, dovadă că mai toate popoarele au trăit experienţe nefaste din care limba a încercat să tragă concluziile de rigoare (dar nu şi omul).
Ce bine ar fi dacă, înainte de a comite lucruri ireparabile, înainte de a se lăsa manipulaţi sau isterizaţi de diverşi guru, europenii ar face un sejur filozofic în propriile lor limbi, ca să le asculte avertismentele. Spun acest lucru întrucît în Europa se multiplică tot felul de tentative de „divorţ“. Britanicii au „divorţat“ prin referendum pentru a intra într-un tunel din care deocamdată nu ştiu cum vor ieşi. Catalanii vor să „divorţeze“ de Spania deşi în materie de libertăţi şi de calitate a vieţii sînt de invidiat în cel puţin 170 dintre cele 200 de ţări de pe glob. În Belgia, walonii (francofoni) şi flamanzii sînt de multă vreme în „proces“ de răcire şi numai statutul special al oraşului Bruxelles (enclavă francofonă în zonă flamandă) împiedică (sau întîrzie) separarea administrativă.
Francezii şi germanii sînt mai prudenţi şi pot fi daţi ca un exemplu reuşit de „mariaj“ din interes. Chiar dacă la nivel afectiv relaţia lor nu este profundă, în contextul construcţiei europene au ştiut să formeze un cuplu relativ stabil. Iar la începutul acestui an au avut înţelepciunea de a semna un nou tratat destinat să ducă la o mai mare integrare în materie de economie, de norme juridice, de practici culturale…
Stupefiantă este însă „răceala“ intervenită de o vreme între Franţa şi Italia, două ţări latine, vecine, cu multe afinităţi, care s-au influenţat reciproc şi care, fiecare în felul ei, şi-a pus marca asupra Europei. Totul a început după venirea la putere, la Roma, a ceea ce presa franceză numeşte o coaliţie rară în istoria recentă a Europei, formată din populişti de stînga şi populişti de dreapta. Franţa a contat întotdeauna pe Italia în politica sa europeană, dar noua configuraţie a executivului italian nu i-a convenit preşedintelui francez Emmanuel Macron întrucît i-a frînat elanul în privinţa relansării construcţiei comunitare. El a şi afirmat-o în mai multe rînduri, uneori folosind expresii prea dure pe care liderii de la Roma, Matteo Salvini şi Luigi Di Maio, nu le-au putut digera. La un moment dat, explicînd faptul că populismul este o primejdie pentru Europa, Emmanuel Macron a calificat acest curent politic drept o formă de „lepră“.
Un duel verbal s-a instalat ulterior între cele două capitale, iar mişcarea „vestelor galbene“ din Franţa a intervenit ca o mană cerească pentru liderii italieni. Fapt fără precedent în ultimii 70 de ani în istoria celor două ţări, Franţa şi-a chemat pentru consultări ambasadorul de la Roma după ce Luigi Di Maio a efectuat o vizită la Paris, unde a stat de vorbă şi s-a fotografiat cu lideri ai „vestelor galbene“. „Vîntul schimbării a trecut Alpii“, a declarat şeful mişcării populiste de stînga Cinci Stele în contextul discuţiei sale cu „vestele galbene“ franceze, ceea ce pentru Paris echivalează cu o interferenţă în afacerile interne ale Franţei.
Matteo Salvini, ministru de Interne şi lider al populiştilor de dreapta, a depăşit şi el limitele declarînd: „Sper că francezii se vor debarasa de preşedintele lor care nu este bun“.
Aceste scene „de menaj“ fraco-italian sînt un exemplu deplorabil pentru Europa, cu atît mai mult cu cît cele două ţări fac parte din clubul restrîns al celor care au pus bazele construcţiei europene. Un politolog francez, Dominique Moïsi, explică într-un articol că relaţiile dintre francezi şi italieni au fost întotdeauna de ordin „emoţional“ şi că italienii sînt deseori iritaţi de un anume „aer de superioritate“ afişat de francezi. Iar faptul că în ultimii ani, pe fondul crizei migratorii, italienii s-au simţit singuri în Europa şi abandonaţi (chiar şi de către aliaţii lor tradiţionali, francezii) a amplificat cantitatea de electricitate negativă din atmosferă.
Important ar fi acum ca Parisul şi Roma să-şi normalizeze dialogul fără să se întrebe „Cine a început primul?“. Pentru că în acest caz cearta, cum se întîmplă în cazul multor cupluri, riscă să dureze o eternitate.
