Fraieri, dar entuziaşti

"Acest-club-de-elită-ale-cărui-reguli-se-aplică-nu-se-discută" este Uniunea Europeană. Am auzit zilnic această poezie înainte de aderare. Ascundea, pe undeva, un sîmbure de adevăr. Înainte de aderare, negociai pachetul instituţional existent, mai precis, ritmul de absorbţie al acestuia în legislaţia naţională. Erai mai întîrziat la gropi ecologice de gunoi, amînai, de comun acord cu Bruxelles-ul, încă cinci ani. Ai mari interese în zona producţiei de soia modificată genetic? Negociezi excluderea lor din producţie la vreo zece ani după aderare. Şi aşa mai departe. Nu era însă potrivit să zici că regula gropilor ecologice este aiurea sau că soia modificată genetic poate fi cultivată fără mari pericole pentru sănătatea umană. Nu era cazul. Erai aspirant, nu membru cu drepturi depline. După aderare, pe valul entuziasmului popular (peste 75% euro-entuziasm măsurat de barometrele de opinie publică!), a fost greu să ne revenim. Piaţa publică a ideilor în România a rămas dominată copios de aplaudacii integrării în profunzime a Uniunii. Adică, tema federalistă: cedare de suveranitate către instituţiile europene (Parlament, Consiliu, Comisie), lărgirea acquis-ului în zone unde nu a călcat încă (sănătate, educaţie, apărare, pensii, cultură) şi crearea Statelor Unite ale Europei. Întrebaţi ziarişti, editorialişti, politicieni şi şoferi de taxi, şi toţi vă vor răspunde că ăsta e drumul, încolo trebuie să ne ducem. Nici urmă de dubiu. Preşedintele Băsescu (consonant cu poporul, ca întotdeauna) aduce un argument zăpăcitor pentru un Parlament unicameral: şi-aşa există Parlament European, acela trebuie să fie camera superioară, nu avem şi noi nevoie de Senat naţional. Adică, merge pe ideea unei cedări suplimentare de suveranitate naţională. Total aberant. Presupunînd că am dori noi, ca ţară, să comitem aşa ceva, PE-ul nu ar putea să accepte. Adică, noi am vrea să "ne dăm", numai că ei nu vor să "ne ia". Pur şi simplu, nu au cum. I-ar opri toate tratatele Uniunii. Entuziasmul cu care vrem să ne cufundăm într-o Europă din ce în ce mai integrată are mai multe origini. Este, în opinia mea, răspunsul la neîncrederea publică într-o "clasă politică mediocră" (Doamne, ce urăsc generalizările astea, devenite axiomă). Este urmarea vechiului reflex naţional conform căruia "lumina vine de la Occident". Este reflexul creat în ultimii 10-15 ani, de a zugrăvi Uniunea şi instituţiile sale ca aducătoare de înţelepciune politică nemăsurată, corectitudine absolută, un fel de rai pe pămînt, o societate liberă multilateral dezvoltată. Dacă raiul pămîntesc există şi el este definit de nişte sute de mii de pagini care se numesc acquis comunitar, ce rost are să îi găseşti nod în papură? Perfecţiunea nu poate fi criticată. Perfecţiunea este, poate, cel mult plicticoasă, de aia noi, ziariştii, nu scriem despre ea. Este însă atît de dezirabilă, încît e absurd să cîrcoteşti. Nici măcar anecdotele de acquis tip "castravetele strîmb" nu zdruncină credinţa nemăsurată a liderilor de opinie români în perfecţiunea "clubului-de-elită-ale-cărui-reguli-se-aplică-nu-se-discută". Cînd, enervat, începi să iei peste picior parte a risipei bugetare comunitare sau mai multe decizii ale Comisiei/Consiliului/Parlamentului, ori tacticile unor state membre mai vechi, devii uşor nefrecventabil ("măi, cu lucrurile astea nu se glumeşte, astea sînt chestiuni serioase. Ia treci pe TVR 3"). Urmarea: lipsa totală a oricărei umbre de dezbatere publică românească pe tema viitorului Uniunii. Noi sîntem oamenii fără dubii, oameni cu convingeri. UE trebuie să devină un multi-stat de tip federal, trebuie să îşi extindă acquis-ul, trebuie să capete un guvern transnaţional cu puteri sporite, trebuie să îşi facă o armată, trebuie să accepte Turcia. Şi vine bomba: foarte multe state membre nici nu se gîndesc la aşa ceva, vreo două (Cehia şi Marea Britanie) doresc chiar retragerea Uniunii din unele domenii legislative, irlandezii au votat o dată NU, a doua oară DA, acum cîţiva ani Franţa (ah, Franţa, cea fondatoare şi absorbantă de fonduri agricole) şi Olanda (patria toleranţei şi a europenismului calm) au votat NU. Noi, românii, ce să înţelegem? Noi nu înţelegem nimic. Ce-au păţit ăia? Ce nu le place în raiul pe pămînt? De aceea, în etapa a doua, cînd Uniunea căuta Planul B, România nu era în stare să zică nimic. O dă cu federalismul entuziast care nu e de nici un folos în viaţa reală. Atitudinea infantil-entuziastă cu care abordăm orice provocare la adresa instituţiilor europene este profund dăunătoare. Nu ne aduce nici un cîştig, nu întăreşte nici o poziţie de negociere. Restul statelor membre aşteaptă de la România idei, atitudini, strategii, planuri. Noi răspundem cu un senin "Îmghî" din fundul clasei, ca nişte fraieri zăpăciţi de norocul care a dat peste noi, de-am fost primiţi în aşa club de elită. Aş fi în stare să mă înscriu într-un partid eurosceptic, să mimez euroscepticismul extrem (ceea ce nu cred defel), numai pentru a enerva lumea, a-i obliga să citească, să se documenteze, să critice ceea ce e de criticat, să nu mai creadă în lozinci ieftine despre raiul pre pămînt scoborît dinspre Bruxelles. Să analizeze performanţele comisarilor europeni cu aceleaşi măsuri cu care îi analizează pre miniştrii noştri scoborîţi dinspre Palatele Victoria/Cotroceni. Să se uite pe bugetele comunitare şi să găsească surse de risipă tip Ridzi. Să se întrebe la ce or fi bune agenda Lisabona sau runda Bologna. Să aibă un punct de vedere privind utilitatea unor instituţii cum ar fi Comitetul Regiunilor sau cel Economic şi Social, cu bugete imense şi rol consultativ. Un bun cunoscător al cestiunilor europene îmi zicea deunăzi că ziariştii britanici scriu mai mult decît ziariştii oricărui alt stat membru, despre ce se întîmplă la Bruxelles. Se ştie că englezii sînt, în majoritate, eurosceptici. Îmi spunea că, în fond, uriaşul număr de articole critice la adresa Comisiei, scrise de presarii de pe Tamisa, reprezintă cea mai valoroasă contribuţie intelectuală cotidiană pentru viitorul instituţiilor europene. Le-au ţinut în priză, au atacat orice derapaj nerealist-federalist, au adus cu picioarele pe pămînt prea mulţii visători pan-europeni. Am rămas pe gînduri. Care va să zică, viitorul Europei este modelat (mai ales) de contribuţiile scepticilor? Posibil. Mă tem însă că, din această dezbatere, România lipseşte. Noi avem alte treburi, avem opinii clare, avem convingeri şi entuziasm. Astea ne ocupă tot timpul. N-avem vreme de dileme.