„Eu vreau egalitate, dar nu pentru căței”

În ultima vreme, un val de discuții a fost generat de situația planului de școlarizare – pentru cine nu e la curent, acesta se referă la repartizarea claselor la nivel județean și național pe școli, în funcție de cum își previzionează acestea pentru anul școlar viitor necesarul, dar mai ales în funcție de evoluția demografică. Spus pe scurt, în fiecare an, inspectoratele școlare aprobă un număr de clase pentru fiecare unitate școlară, avînd ca reper numărul total de elevi existenți la nivel de județ, iar apoi acestea sînt trimise spre aprobare ministerului. Sigur, în mod special pot fi afectate clasele de început de ciclu, astfel că uneori, fiind populația școlară în scădere, unei școli i se aprobă un număr mai mic de clase I, a V-a sau a IX-a față de anul precedent. De menționat că în acest calcul, pentru liceu, intră și profilurile. Eventualele „tăieri” de clase față de anii precedenți afectează, desigur, în lanț, normele didactice. Dar nu modul în care se realizează acest calcul este acum principalul meu subiect de pus sub lupă.

Desigur, școlile de top sau de fițe (nu vizez neapărat sinonimia acestor termeni, deși în multe cazuri ea se aplică) ar putea mereu să previzioneze creșterea numărului de clase, pentru că cererea din partea beneficiarilor în ceea ce le privește este mereu mare. Dar e lesne de înțeles de ce, totuși, nu se pot aloca mereu mai multe clase acestor școli și de ce e nevoie de o ponderare permanentă. Numărul de clase alocate se calculează prin raportare la numărul minim, respectiv maxim de elevi prevăzuți de legislație. Astfel, se încearcă asigurarea unui echilibru. E evident că nu toți elevii care absolvă clasa a VIII-a pot merge la același liceu, chiar dacă și-ar dori toți acest lucru.

Sînt multe aspecte de discutat despre acest mecanism, începînd de la cum sînt gîndite profilurile, mai mult sau mai puțin restrictiv sau schematic, pentru a asigura o plajă de orientări cît mai diverse, pînă la modul în care unele specializări la nivel de nișă, mai ales cele vocaționale, sînt distribuite la nivel național.

În acest context, anul acesta a adus o modificare față de anii precedenți, respectiv reducerea numărului de elevi pe baza căruia se poate forma o clasă de la 28 la 26 pentru clasele cu profil teoretic, respectiv de la 28 la 24 pentru clasele cu profil tehnologic, profesional și vocațional. Este vorba despre clasele a IX-a de liceu. Efectul, desigur, este asigurarea unui număr mai mare de clase la nivel național.

Din puncul meu de vedere este o măsură binevenită, o spun de la firul ierbii, cu perspectiva de profesor, pentru că toată lumea de bun-simț știe că se lucrează mult mai greu, cu eficiență mai redusă, cu clasele numeroase, decît cu clasele cu număr redus de elevi. Ba mai mult, eu aș vedea necesitatea reducerii numărului maxim de elevi, de fapt, și nu doar la liceu, ci și la gimnaziu și la ciclul primar, aici voind eu de fapt să ajung.

Dacă ne dorim niște reforme în spiritul creșterii calității, și la acest nivel al politicilor educaționale cred că trebuie lucrat, pentru a se asigura o eficiență a actului pedagogic. Sigur, sînt costuri în discuție, dar calitatea nu vine niciodată gratis în sisteme instituționalizate, ci cu alocări de fonduri. Implicit este nevoie de mai multe cadre didactice, respectiv de o gestionare a spațiilor existente și de găsirea unor soluții pentru crearea de spații noi, poate.

Problema este legată și de modul în care se realizează repartizarea elevilor în anumite clase. În momentul de față, așa cum arată lucrurile, se creează unele disfuncții care mie mi se par scandaloase. Există acele școli de top în care se polarizează opțiunile privind anumiți profesori, care generează un mecanism de presiune și de control foarte pervers și pe care mi-ar plăcea să-l văd desființat pe timpul vieții mele profesionale, înlocuit fiind cu unul mai echilibrat și mai transparent. La ce mă refer?

Mă refer la lupta pentru a se intra în anumite clase, la anumiți profesori. Cu toții am auzit de situații în care părinții voiau ca la clasa în care a intrat copilul într-a IX-a să predea X profesor de limba și literatura română sau de matematică. Sau ca diriginte să fie Y profesor. Aici de obicei se ajunge la un consens în catedre, cu o rotație eventual, în acord cu direcțiunile, deși încă sînt destule cazuri în care anumiți profesori iau mereu clasa de info, de exemplu, sau pe cea de științe, iar alții nu ajung niciodată să predea decît la clasele considerate mai slabe. Și nu neapărat pentru că și ei sînt mai slabi, ci pentru că s-a creat deja un mecanism de percepție și de etichetare.

Mai complicat și revoltător este însă cazul claselor de învățămînt primar. Clasele din anumite școli – de fițe, cum le numesc eu – unde există cîte un învățător-doi considerați de opinia publică dumnezei, în ale căror clase doresc toți părinții influenți să își înscrie copiii. Astfel, se creează liste de așteptare cu ani înainte, învățătorii respectivi avînd de spus un cuvînt mai greu sau mai puțin greu, după caz, în privința listei finale. Părinții își fac flotante pentru a putea înscrie copiii în școlile acestor învățători, iar direcțiunile unităților respective caută să mascheze modul de distribuție în aceste clase prin eventuale criterii interne de acces. Acești învățători au, cum spuneam, statut de dumnezei și ulterior au acces la privilegii la care alții nu pot spera.

Nu mă interesează prea tare calitatea profesională a acestor profesori. Unii o au, alții își creează aura doar pe baza unei maniere constrîngătoare și, de fapt, foarte conservatoare de practicare a profesiei. Modelul severității, al temelor multe și grele, în dezacord total cu principiul dezvoltării de competențe. Ce mă interesează însă, și mi-ar plăcea să nu mai existe, este influența pe care părinții o pot exercita în aceste cazuri, precum și maniera discreționară în care directorii acestor școli înțeleg să conducă. Pentru că ei sînt cei care permit sau nu aceste practici. Un director slab sau interesat este la mîna părinților influenți și a acestor cadre didactice – vedete – dumnezei. Aș vrea să văd acești învățători, de exemplu, preluînd și clasele cu elevi din familii mai modeste, pe cei poate mai puțin dotați. Să își dea acolo măsura propriei excelențe. Să fie dreptatea și pentru căței, nu doar pentru zei.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.