Este posibilă o Republică europeană?

Din polifonia teatrală a festivalului de la Avignon m-am întors anul acesta marcat de o întrebare avînd şi rezonanţe de dilemă: este oare posibil să construim o Republică europeană? După ce în decurs de două mii cinci sute de ani pe continentul numit Europa au apărut tot felul de republici, de la cea ateniană la cea romană, de la republicile state italiene la republicile moderne născute din revoluţii şi din războaie, ar fi posibil ca toate popoarele Europei să se reunească într-o singură Republică? O republică solidă, sigură de valorile sale, generoasă cu migranţii şi cu străinii, susceptibilă să devină un model internaţional de necontestat?

Întrebarea nu este numai a mea, ea pluteşte în aerul ideologic poluat al Europei şi circulă în arterele sale ca un ultim remediu la pesimismul ambiant. La Avignon am auzit-o pusă cu o exemplară claritate în cursul unui spectacol creat pe textul unui important scriitor francez, Laurent Gaudé (deţinător al premiului Goncourt). Nous, l’Europe, banquet des peuples se intitulează spectacolul, semnat de regizorul şi compozitorul Roland Auzet. Textul, apărut la Editura Actes Sud, se doreşte un fel de poem mobilizator pe tema Europei, destinat să scuture puţin conştiinţele (din amorţeală şi deziluzii) şi să le readucă la gîndire activă.

Am asistat la acest imn poetic, vizual şi muzical dedicat Europei cu un fel de teamă, cel puţin la început. Mi-a fost frică să nu devină montarea lui Roland Auzet o „Cîntare a Europei“, după un model care m-a oripilat în tinereţe, „Cîntarea României“ inventată de Ceauşescu. Orice exaltare mi se pare suspectă în demersul teatral, mai ales atunci cînd creatorii propun reflecţii colective pe teme majore… Dar lucrurile s-au derulat mai degrabă într-un sens pozitiv, incitant, mai ales că regizorul a decis să „insereze“ în fiecare reprezentaţie cîte un dialog cu un „martor“ avizat al construcţiei europene. Iar în seara cînd m-am aflat eu în sală cred că am avut noroc: invitatul special a fost germana Ulrike Guérot, de profesie politolog, fondatoarea unui organism numit European Democracy Lab, un veritabil laborator de reflecţie pe tema Europei şi a modului în care democraţia ar trebui reinventată în contextul Uniunii Europene.

În cîteva fraze, într-o franceză impecabilă, această distinsă doamnă le-a explicat spectatorilor de ce singura şansă a Europei este Republica. O republică în care legislaţia să fie unificată şi nimeni să nu mai poată fi exploatat la o distanţă de o mie cinci sute de kilometri de casă. Nu ştiu din ce motive, dar ea s-a referit la români, „exploataţi“ în diferite ţări ale Europei, unde sînt plătiţi pentru munci grele cu mult mai puţin decît autohtonii.

În ziua în care diferitele republici ale Europei se vor topi într-una singură (Ulrike Guérot nu a abordat problema monarhiilor constituţionale, dar de fapt acestea sînt mai degrabă decorative în peisajul politic european) şi în ziua în care tot spaţiul comunitar va avea legi unice, vom putea vorbi de o Republică a popoarelor europene. Această Republică, în viziunea lui Ulrike Guérot, nu va trebui să-şi impună frontiere veşnice. Ea va trebui să rămînă deschisă ţărilor de pe malul celălalt al Mediteranei, urmînd să le integreze într-o Republică tot mai largă, pînă cînd Marea Mediterană va redeveni acea Mare Nostrum din epoca Imperiului Roman. Iar în perspectivă, această Republică a popoarelor va trebui să fie embrionul unei Republici universale, planetare, aşa cum o visa filozoful german Immanuel Kant, pentru ca pacea eternă să se instaleze pe Pămînt.

Am sorbit cu o reală încîntare ideile expuse de Ulrike Guérot în acea seară, în faţa unui public avid de utopii, într-un loc încărcat şi el de energii pozitive pentru că spectacolul se derula în aer liber, în curtea unui vechi liceu (fondat în 1850) de la Avignon. În definitiv, nu există loc mai propice pentru a visa decît scena unui teatru. În adîncul meu m-am bucurat chiar că am avut parte în acea seară de un invitat interesant şi cu spirit vioi. Dacă aş fi venit la prima reprezentanţie, pe 5 iulie, ar fi trebuit să suport stilul politicianist al fostul preşedinte al Franţei, François Hollande… Mai tîrziu am auzit că prestaţia sa nu a fost chiar rea, întrucît şi-a făcut oarecum autocritica şi a recunoscut că în cursul celor cinci ani, cît s-a aflat la Palatul Élysée, nu a făcut mare lucru pentru Europa…

Ulrike Guérot a mai spus însă ceva ce ar trebui să-i facă să reflecteze în primul rînd pe francezi. De la Revoluţia din 1789 încoace, francezii se cred, s-ar părea, „posesorii ideii de republică“. E imposibil să nu tresari auzind o astfel de remarcă făcută de o nemţoaică în faţa unui public compus în proporţie de 90% din francezi. Ulrike Guérot a continuat apoi cu reflecţia următoare: o republică europeană nu va putea fi creată decît dacă francezii renunţă la această formă de orgoliu, la orgoliul de a crede că ei au inventat republica modernă, precum şi la convingerea că Europa viitorului va trebui să semene în mod obligatoriu cu modelul lor.

Să fie deci ei, francezii, cei care au blocat pînă acum evoluţia Europei spre o republică a popoarelor? S-ar părea că Ulrike Guérot le reproşează acest lucru, mai ales că proiectul adoptării unei Constituţii europene a fost blocat, în 2005, în primul rînd de francezi. Iar de atunci nimeni nu a mai propus în Europa o idee atît de îndrăzneaţă, atît de unificatoare, atît de utopică precum cea a unei Constituţii europene.

Teatrul poate fi, uneori, o excepţională agoră unde se spun lucruri grave, fără reţineri de circumstanţă şi fără intimidări în faţa gîndirii politice corecte. Într-un fel, în acea seară de iulie, cu două zile înainte de Ziua Naţională a Franţei, m-am reconciliat cu teatrul militant. O Republică a teatrelor există deja în Europa, în aşteptarea unei Republici europene.