Este oare România o ţară „normală“ în Europa?

Publicat în Dilema Veche nr. 807 din 8-14 august 2019
Teatrul – dimensiune  identitară a Europei jpeg

În mod „normal“, un jurnalist pus în faţa unor evenimente foarte grave trebuie să încerce să scrie fără să cedeze emoţiei, trebuie să-şi impună o anumită distanţă faţă de subiect şi să-l analizeze „la rece“. Dar este oare România o ţară „normală“? Este oare „normal“ ca o fetiţă de 15 ani să fie sugrumată nu doar de mîinile unui psihopat, ci şi de un lanţ de incompetenţă, nepăsare şi iresponsabilitate instalat de la A la Z pe scara instituţională?

În cazul Alexandrei şi a tot ceea ce continuă să se întîmple în România legat de această dramă, nu mai am resurse să aştept să-mi treacă emoţia, indignarea, sentimentul de revoltă şi impresia de neputinţă pentru a scrie „la rece“. Timp de peste 30 de ani, de cînd fac naveta între Franţa şi România, între Vest şi Est, am adoptat faţă de ţara mea de origine o atitudine pe care aş putea numi-o „constructivă“. Mi am propus, din prima clipă cînd am pus piciorul în Occident, să fiu critic faţă de România, dar fără să o denigrez. M-am aflat de sute de ori în situaţia de a vorbi în public despre România, de a da conferinţe pe teme legate de România, de a dialoga cu străinii despre ce înseamnă spaţiul românesc. Şi de fiecare dată m-am înscris în logica acestui exerciţiu de echilibristică: să nu dezinformez în ceea ce priveşte aspectele negative ale societăţii româneşti, dar să-i incit în acelaşi timp pe străini să descopere o ţară avînd enorm de multe atuuri luminoase. Treptat, mi-am structurat discursul despre România în jurul unui concept: normalitatea. Argumentul funcţiona bine în faţa auditoriului, cel puţin aşa mi s-a părut mie. România este o ţară normală. Iată propoziţia-cheie pronunţată de mine în zeci şi zeci de ocazii. Indiferent ce auziţi spunîndu-se despre România, şi în ciuda faptului că presa occidentală nu este tandră cu realităţile româneşti, să nu vă fie frică să mergeţi la Bucureşti, să nu vă fie frică să faceţi turism în România şi să străbateţi regiunile ei mirifice, să nu vă fie frică nici măcar de contradicţiile societăţii româneşti, întrucît ele sînt normale. De nenumărate ori am invocat aceste argumente cînd eram invitat să dialoghez cu publicul după reprezentarea unora dintre piesele mele sau cînd interveneam în cadrul unor saloane de carte sau în context universitar. Şi o făceam cu conştiinţa împăcată, adăugînd, pe post de concluzie, că şi în ţările occidentale există probleme grave de corupţie, că şi la „case mai mari“ se pot vedea tarele nepotismului şi ale incompetenţei… Să nu disperăm deci în cazul României şi să nu-i exagerăm defectele, România este o ţară în devenire, în construcţie, face parte din Uniunea Europeană (s-a aflat chiar la preşedinţia Uniunii Europene), românii călătoresc masiv în Europa şi în jur de patru sau cinci milioane dintre ei lucrează în străinătate, deci România este o ţară normală, cu enorm de multe probleme, recunosc, dar acest lucru este normal… Cam aşa sunau, pînă acum, opiniile mele despre România.

Nici unul dintre momentele negre prin care a trecut societatea românească după 1989, de la mineriade pînă la incendiul de la „Colectiv“, nu m-a determinat să-mi modific atitudinea. Dar teribila moarte a Alexandrei mă face să mă simt, acum, vinovat. Mă întreb dacă nu cumva, de trei decenii, mă mint pe mine însumi şi îi mint şi pe străini. Încep să am îndoieli că România este o ţară normală. Istoricul Lucian Boia ne explică într-o carte „de ce este România altfel“, sugerînd că s-ar putea să rămînă „altfel“ pentru eternitate. Cu un fel de încăpăţînare, însă, chiar şi după ce am citit acum cîţiva ani cartea lui Boia, am perseverat în ideea că occidentalizarea statului românesc este inevitabilă. Şi, de fapt, acest lucru îl înţelegeam prin cuvîntul normal: occidentalizare, democratizare, ancraj în Europa, asimilare a valorilor statului de drept, modificare a mentalităţilor astfel încît competenţa şi responsabilitatea să devină criterii ale promovării…

Acum, însă, după 30 de ani de la căderea comunsmului, mă întreb dacă România nu este cumva un eşec al Europei… Mă întreb dacă nu cumva românii se occidentalizează cu adevărat doar atunci cînd pleacă în Occident, iar la ei acasă se lasă paralizaţi de un sistem clanic extrem de abil, capabil să imite perfect democraţia şi să afişeze toate standardele normalităţii, fără a respecta în profunzime nici unul. Drame monstruoase cărora le au căzut victime copii şi adolescente s au petrecut în anii din urmă şi în alte ţări, în Austria, în Belgia, în Franţa… Şi nimeni nu poate jura că ele nu se vor mai reproduce într-o lume plină de psihopaţi şi de nebuni. În 1996, afacerea pedofilului Dutroux a declanşat un cutremur social în Belgia şi a avut un răsunet internaţional. Şi ea a pus în lumină un fel de putreziciune a eşafodajului instituţional pe toate palierele sale, dar nu chiar atît de flagrant ca în cazul României.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea, doi fondatori ai spiritualităţii româneşti, Caragiale şi Eminescu, deplîngeau disperaţi nepotismul, clientelismul, cinismul şi incompetenţa care cangrenau societatea românească. Iar Maiorescu denunţa „formele fără fond“. „Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiecare centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie“, scria Mihai Eminescu, în aprilie 1881, în ziarul Timpul. Numai că de atunci au trecut aproape 140 de ani… Oare este normal ca în tot acest timp să nu se fi schimbat nimic, din punct de vedere structural, în instituţiile şi în societatea românească?

Drama Alexandrei ar trebui să devină punctul zero al unei noi tentative de trezire colectivă în România şi poate că de data aceasta trezirea va fi una durabilă, va deveni transformare în sensul european al termenului. Iată ce ar fi normal, dacă pentru români acest cuvînt mai are un sens.

Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Inamicul
Occidentul începe, încet-încet, să abandoneze iluziile că Rusia poate fi tratată altfel decît ca inamic.
Bătălia cu giganții jpeg
Și-am încălecat pe-o șa...
Au trecut 23 de ani de cînd am intrat pentru prima dată în redacția Dilemei.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Comunicare fără comunicare
Abilitatea de a perora fără să spui nimic e, pare-se, înzestrarea obligatorie a cuiva care vrea să-și asigure o carieră publică de succes.
Frica lui Putin jpeg
Monoteisme
Politeismul este relativ favorabil toleranței și pluralismului.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
De ce enervează claritatea morală și pe unii, și pe alții
Claritatea morală nu e limpezimea conștiinței emitente, ci limpezimea privirii asupra realității.
Hong Kong 1868 jpg
Hong Kong
În 1898, Marea Britanie și China au semnat un tratat prin care celei dintîi i se concesiona pentru încă 99 de ani orașul-port.
p 5 WC jpg
Cine și cum luptă cu inflația
Inflația nu este decît o „taxă” pe care o încasează statul și mediul economic și o plătesc consumatorii.
Iconofobie jpeg
Mă mir fără a fi uimit
Surpriza spirituală, generată de o realitate care te fascinează, îți stîrnește, instantaneu, curiozitatea, interesul adînc și, apoi, apetitul pentru cunoașterea ei.
„Cu bule“ jpeg
Șaiba
Nu știm exact cînd și de ce tocmai „șaiba” a devenit, în româna colocvială, emblema depreciativă a muncii manuale grele.
HCorches prel jpg
Un salut din Vama Veche
Am scris de multe ori despre nevoia schimbării grilelor de lectură, despre nevoia de a deschide, prin textele propuse spre studiu, căi de acces spre dezvoltarea personală și spre experiența cotidianului, despre nevoia de a folosi aceste texte în cheia valorilor contemporaneității.
p 7 jpg
Calea spre premodernitate a Rusiei
Putin „e chipul unei lumi pe care mintea occidentală contemporană nu o înțelege“.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Avort
Interzicerea avorturilor nu era o simplă lege restrictivă, ci devenise un instrument de represiune, de șantaj și teroare.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Locul în care democrația liberală s-a dus să moară
Instalat la putere la finalul anului trecut, cabinetul Petkov a promis ferm o ruptură cu trecutul de corupție și guvernare ineficientă.
Bătălia cu giganții jpeg
Cîte sortimente de brînză se produc în Franța?
Confruntat cu o asemenea blocadă, președintelui îi va fi foarte greu să guverneze în cel de-al doilea mandat.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Teme „riscante” ale dezbaterii religioase
Părintele Iustin Marchiș, de care mă leagă o viață de dialog spiritual, mi-a trimis, de curînd, mai multe pagini din textele protodiaconului Andrei Kuraev, teolog neconvențional al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Frica lui Putin jpeg
Contrafactualități
Rămîne aproape întotdeauna în istorie un rest inexplicabil prin considerente pur raționale, prin forțe obiective, prin factori clasificabili și relevanți statistic ori prin determinisme sociale.
AFumurescu prel jpg
Pe repede-încet
Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească.
o suta de ani in casa noastra cover opt jpg
Istorie pentru copii și prăjitură cu ouă
Cititorul este purtat printr-un întreg univers ilustrat de obiecte de epocă, toate care mai de care mai interesante, ce înfățișează poveștile și informațiile din text.
O mare invenție – contractul social jpeg
Este necesară schimbarea actualei forme de guvernămînt? (II)
Nu mai cred astăzi că forma de guvernămînt stabilită prin actuala Constituție este sursa disfuncționalităților și eșecurilor sistemului politic din România.
Iconofobie jpeg
Pesimistul, un personaj respectabil
Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret.
„Cu bule“ jpeg
Urmăritori, adepți, follower(ș)i
Influența engleză actuală, mai ales cea manifestată în jargonul Internetului, poate produce anumite perplexități vorbitorilor din alte generații, atunci cînd schimbă sensurile uzuale și conotațiile pozitive sau negative ale cuvintelor.
HCorches prel jpg
Ce oferim și ce așteptăm
Predăm strungul în epoca informatizării.
p 7 WC jpg
Opt lecții ale războiului din Ucraina
Interdependența economică nu preîntîmpină războiul.
Un sport la Răsărit jpeg
Țiriac zice că îl vede pe Nadal murind pe terenul de tenis. Adică Nadal e muritor?
Ce va muri e o anumită idee despre sport, aceea că iei corpul tău, aşa cum l-ai clădit cu muncă şi apă plată, şi faci tot ce poţi pentru a învinge fără reproş.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.