Eşecul pieţei lor

Alan Greenspan priveşte lung pe geam. E soare, e frumos. Vremea îi face în ciudă. Tocmai azi să fie frumos? Casa e goală. Tipii de la U-Haul au luat de ieri canapelele, paturile, mobila mare. Azi au mai rămas doar cutiile cu poze, CD-uri, haine şi ceva cărţi. Nu a apucat să stea mult în casa asta. Cînd a făcut ipoteca, acum patru ani, cartierul abia se construia. Azi, mai mult de jumătate din case sînt la vînzare sau luate înapoi de bănci. Să se spele băncile pe cap cu ele, să şi le ia înapoi. Oricum le-a scăzut valoarea, faţă de cît erau pe contract. Lui Alan nu-i pasă. O să se mute cu copiii într-un apartament din centru, cu chirie. Mai îngrijorat este că firmuliţa mică de catering pe care a pornit-o stă cam prost cu clienţii. Livrează lunch-uri pentru băncile din centru. Stresaţi, clienţii lui, majoritatea funcţionari, îşi cheltuie acum banii mai degrabă pe băutură decît pe sandvişuri. Credite nu mai dau, că au primit ordine de la Centrale să fie prudenţi. Alan simte că fundul sacului e aproape. I-ar trebui nişte bani, repede. Cît mai repede. "Eşecul pieţei!" - strigă din toţi rărunchii analiştii, de la New York pînă în California. Strigătele de ajutor ale Wall Street-ului au ajuns la Congres. Sute de miliarde de dolari sînt luaţi din banii publici şi "investiţi" în scoaterea din impas a unor giganţi financiari. Zarva este teribilă. Îngrijorarea domină toate discursurile publice. Colac peste pupăză, americanii sînt în plină campanie electorală, de care nimeni (în primul rînd, pare-se, candidaţii) nu mai are chef. De unde a pornit nebunia? De ce au ajuns autorităţile celei mai puternice şi mai bogate ţări din lume să reacţioneze ca un guvern din lumea a treia şi să naţionalizeze datoriile unor bănci (aparent) prost conduse? De ce se aude din ce în ce mai puternic apelul spre control şi regularizare, spre intervenţia statului în mecanismele financiare? Unii spun că totul a început cu o greşeală de politică monetară a Autorităţii Monetare Federale. FED-ul (adică Federal Reserve Bank, un fel de Bancă Naţională a americanilor) a dus, acum patru ani, dobînzile de referinţă mult prea jos. Apoi, dobînda ipotecilor contractate de americani a scăzut sub 5%. Apoi, din ce în ce mai mulţi americani s-au înghesuit să ia credite ipotecare pentru a-şi cumpăra case. Firesc. Dumneavoastră nu aţi lua un credit cu dobîndă de aproape 3,5? Apoi, a crescut foarte mult preţul caselor, al mîinii de lucru şi al terenurilor. Pentru că piaţa a zis: a crescut cererea, creşte şi preţul. Firesc. Apoi, proaspeţii proprietari au început să dea, lunar, ratele la bancă. Apoi, FED-ul (din nou reglementatorul) a început să crească dobînzile, încet, încet. Apoi, mulţi clienţi nu au mai putut (vrut) să plătească ratele. Mulţi (sute de mii) au zis: "banca să-şi ia casa înapoi, că d-aia e ipotecă". Apoi, băncile s-au pomenit cu sumedenie de ipoteci insolvabile. Aveau case de vînzare, în schimb. Pe care nu le mai cumpăra nimeni, la noile dobînzi. Apoi, preţurile caselor au început să scadă. Firesc. Scădea cererea. Apoi, băncile s-au trezit în braţe cu cartiere întregi, la preţuri mult mai mici decît cele pentru care dăduseră creditele. Apoi, au apărut "băieţii deştepţi". Ei au inventat nişte "derivate financiare", extrem de sofisticate, nişte pachete frumos ambalate care conţineau, în fond, ipotecile neplătite. Apoi, s-au dus cu ele pe la băncile de investiţii. Ele au cumpărat pentru că voiau cu disperare să plaseze bani, să investească. Apoi, s-au dus cu ele la fonduri de pensii, pe la fonduri de investitiţii, ba chiar şi pe la autorităţi publice locale (primării din Norvegia!). Şi ele au investit. Au investit cu OPM (Other People’s Money), că alţii nu aveau. S-au luat după "big boys" de pe Wall Street. Apoi, băncile au constatat că, în ciuda derivatelor cu pricina, sute de mii de americani refuză, în continuare, să-şi plătească ratele. Apoi, tot ele - băncile - au oferit re-ipotecări. "Nu poţi plăti? Nu-i nimic, îţi mai dăm nişte bani, mai ipotecăm o dată, numai să nu ne laşi cu casa în braţe." Apoi, cartiere întregi s-au golit. Apoi, valoarea întregii zone a scăzut şi mai tare. Apoi, valoarea de piaţă a băncilor a început să scadă. Apoi, au început să raporteze pierderi uriaşe. Apoi, au început să dea faliment. De aici, zarva. Publicul american înghite cu greu pilula salvării din bani publici şi vrea să vadă sînge. Sîngele managerilor pe care îi consideră vinovaţi de criză. Die, fat cats! Vrea regulamente mai dure, vrea ca supravegherea statului să fie mai puternică. "Eşecul pieţei!" - se strigă din toţi rărunchii. Lumea uită însă că totul a pornit (şi) de la o autoritate de reglementare şi supraveghere. Fără dobînzile prea mici ale FED-ului, în 2004, fără deciziile greşite de acum patru ani, mult-hulita (azi) Lăcomie (a clienţilor, a dezvoltatorilor imobiliari, a băncilor, a brokerilor etc.) nu ar fi avut (tot azi) amploarea distructivă care ne bagă în sperieţi. Va veni un val de reglementări şi supravegheri suplimentare pe piaţa financiară globală. Ea va schimba teribil lumea în care trăim. Tare îmi e teamă însă că pericolul altor decizii proaste ale autorităţilor de reglementare nu este eliminat defel. Alan pleacă, amărît, spre noua casă. Va fi o zi lungă. Vechii lui clienţi - funcţionarii de bancă - nu mai au, nici ei, simţul umorului. Îi vor lipsi glumele cu "hei, Alan, mai reduci azi dobînzile, mai facem un sac de bani?". Era gluma lor zilnică. Da, pentru că îl cheamă la fel ca pe fostul preşedinte al FED-ului. "Tîmpită potriveală" - mormăie Alan. Stucheşte în direcţia plăcii cu "For Sale" şi se urcă în maşină. Va fi o zi lungă.