Efectele pandemiei?

Acum, că pare să fi trecut, unii cercetează în ce măsură pandemia de COVID-19 a afectat serviciile publice dintr-o serie de domenii și din diverse regiuni. Cu alte cuvinte, a venit vremea să se evalueze pagubele. Noi am descoperit că avionul care ne-a lăsat într-o dimineață devreme pe aeroportul din Castellon era unul dintre cele doar cîteva care mai aterizau acolo în acea zi. După ce toți călătorii au coborît și au ieșit pe porțile terminalului, aeroportul a rămas complet pustiu. Mai multe avioane pe care scria Ukraine International, retrase într-un spațiu de lîngă pistă, zăceau liniștite, aducînd însă aminte tocmai de neliniștea din celălalt colț al Europei de unde fuseseră aduse, evident, de teama bombelor.

În parcarea auto din afara aeroportului se mai adunaseră cîțiva călători care așteptau autobuzul cu care se putea ajunge în oraș. Mașina era acolo, dar, în mod absurd, nu pleca decît peste vreo două ore, deși în acel interval nu mai venea nici un alt avion, singurii pasageri posibili fiind cei coborîți din cursa de la București. Prețul taxiului era prohibitiv. Ni s-a spus că înainte de pandemie lucrurile mergeau cu totul altfel. Am petrecut cele două ore admirînd în detaliu relieful înconjurător, tipic iberic.

Farmecul Valenciei avea să facă însă aproape imediat uitată neplăcerea acelei așteptări. Dincolo de frumusețea orașului, recepționerii, ghizii, chelnerii sau șoferii de taxi au fost cu toții amabili, iar deliciile restaurantelor, cu prețuri rezonabile chiar și în zonele foarte  turistice, nu au făcut decît să adauge un plus de încîntare. O paella cu melci primită într-un local care ne fusese recomandat de un ghid ne-a copleșit de-a dreptul, nu doar pentru că era foarte bună, ci și pentru că umplea o tigaie de dimensiunile unei mese. De asemenea, o selecție de tapas degustată alături de un grupaj de vinuri locale, oferite de un ghid care înainte ne prezentase minunile orașului, a avut darul să ne cucerească definitiv. Dacă ar fi să spun totuși ce m-a marcat cel mai tare din ce am văzut acolo, aș zice că pictura din biserica San Nicolas, cea supranumită pe bună dreptate Capela Sixtină a Valenciei, către care ne-a îndrumat același ghid. Dar nu despre asta mi-am propus să scriu, așa că revin la efectele pandemiei. Am remarcat că, pe acolo, toți lucrătorii publici încă purtau mască în interior, fără codeală și fără excepție. În afară de asta și de acel straniu orar al autobuzului, nimic nu mai aducea aminte de restriștea care îi lovise pe oameni. La întoarcere, în aeroport se anunța regulat în mai multe limbi că masca nu e obligatorie decît în avion. Cu toate astea, individul de pe locul de lîngă mine nu purta mască. Probabil ca să nu se sufoce. Era mult prea corpolent pentru un scaun de avion (Murphy ar fi inclus cu siguranță printre legile lui și genul acesta de ghinion, dacă atunci cînd le-a scris ar fi existat zboruri low-cost).

Aplecat peste mine ca să vadă mai bine prin hublou luminile Valenciei, bărbatul era extaziat. A început să scoată exclamații despre frumusețea Spaniei, în care a ținut să-mi menționeze că locuiește de aproape douăzeci de ani. „Totul e mai bun aici decît la noi, clima, mîncarea, băutura, aerul, apa, oamenii și chiar parlamentarii. Dacă mai prinzi și un pui de serviciu, ești fericit.” Pe măsură ce ne apropiam de România, simțeam însă cum îl cuprindea tot mai mult patriotismul natal, dacă pot să-i spun așa. S-a indignat de-a binelea că pilotul s-a adresat unui „avion plin de români” în engleză. Nu conta că pilotul nu era român (cum nici compania aeriană nu era) și nici că stewardesele vorbeau totuși românește. După părerea vecinului meu, el săvîrșise o mare nesocotință. Cînd am început să coborîm, omul a prins să se mire că nu mai sînt becuri în România, că jos nu se vedea nici o lumină. În cele din urmă m-am hotărît să-i explic că era din cauza stratului de nori de dedesubt. „Și cum o să aterizăm pe bezna asta, pe aeroportul lu’ Aurel Vlaicu?” Cînd i-am replicat că e „Henri Coandă“ m-a privit și mai derutat: „Așa-i zice? Păi, ce nume mai e și ăsta? E român?”. N-am putut să nu mă gîndesc la diferențele dintre cei care au inventat avioanele și cei care zboară azi cu ele.

În sfîrșit, la vreo cîteva zile după ce am aterizat pe „Henri Coandă“ cu un avion plin de români, am trecut prin Brașov. În centrul vechi exista un local în care se servea un celebru mille-feuille cu fructe și acela era chiar scopul pentru care ne-am oprit acolo. Chelnerița ne-a spus însă că nu mai au nici un fel de desert și nici vreun fel de  mîncare, doar băutură, pentru că „bucătarul e în concediu”. Dezamăgiți, ne-am reorientat spre alt restaurant în care ni s-a spus, printre altele, că „bruschettele s-au terminat”, ceea ce mi-a adus aminte de un alt chelner de pe la noi care mi-a spus că nu mai au limonadă. Mai departe, într-un local care pretindea că ar avea cea mai bună pizza din oraș, am descoperit că de fapt nu mai avea decît cele cîteva felii din vitrină, toate cu un blat excesiv de umflat și mustind de ulei. Tot atunci mi-am amintit zgîrciurile de vacă prăjite care mi-au fost servite într-un local bucureștean, pe post de gyros. Tare mă tem că pentru toate astea n-ar trebui să dăm vina pe pandemie sau pe vreun război.