Ecologice, vecine!
„Hai la grătar ecologic, vecine, fără cărbuni, doar din lemne“, aşa mă striga vecinul meu din Maluri acum vreo doi ani. Adevărul e că nu prea înţelegeam eu pe vremea aia ce poate fi ecologic în a arde de trei ori mai multe lemne. M-am lămurit relativ repede. Vecinul îşi lăuda grătarul „ecologic“ dintr-un motiv simplu: nu avea bani să dea pe săculeţul de cărbune (cca 8 lei la trei kile).
Apoi, am auzit despre alte chestii ecologice: perele, merele, prunele (evident, ţuica făcută din „pruna ecologică“ este, la rîndu-i, eco). „Cum adică, ecologice?“, întreb şi eu. „Aaaa, păi nu-s stropite.“ Îmi pică fisa. Aplic şi eu metoda la mine în curte. De fiecare dată cînd am 100 de lei, prefer să îi dau pe bere la nea Neluţă, decît să îi prăpădesc pe vreo chimicală cu care să stropesc pomii şi să-mi dublez, eventual, producţia de mere. Nasol a fost anul trecut cînd, din cauze necunoscute (eu, personal, cred că din cauza vulcanului islandez), toate vrejurile de roşii s-au mănat. Ba s-au mănat şi alea din solarul celuilalt vecin, tot bucureştean, agricultor de weekend, priceput, pasionat şi muuult mai harnic decît subsemnatul. Singurul care a scos ceva recoltă a fost nea Parfumel. El a dat cu „bordeleză“. Spre mirarea satului, care s-a mirat cum de ăl bătrîn a prăpădit banii pe „stropeli“.
Încet, încet, m-am lămurit că dragostea de legume şi fructe „ecologice“ este puternic motivată şi de ignoranţă, nu numai de sărăcie. În tot satul există o singură livadă tratată în fiecare an împotriva dăunătorilor, altfel decît cu centura tradiţională de var. Aparţine cuiva de la oraş. Din întîmplare, este chiar în spatele cîrciumii lui Neluţă. Între două beri, bîrfim cu sete recolta impresionantă de mere, prune şi cireşe frumoase, sănătoase. „Nu-s bune, vecine, sînt stropite, eu n-aş da la copil aşa ceva.“ Şi mai dăm pe gît „o jumătate“. De bere, normal. Tare le pică bine vecinilor mei poveştile cu micro-fermele ecologice, curate, naturale, pe care, vezi Doamne, le-ar susţine Uniunea Europeană. Se simt „la modă“, moralul este crescut, iaca un bun motiv să mai dăm pe gît o duşcă. Să nu cumva să prăpădim banii pe îngrăşăminte sau insecticide. Oricum, prea puţini mai lucrează pămîntul. De atari activităţi se ocupă femeile. Noi, bărbaţii, căutăm de lucru la oraş, în construcţii. Sau, dacă nu la oraş, pe aici prin sat, la bucureşteni: o şapă, o terasă, un foişor de grătar, o fîntînă, un cosit. Ba chiar cîte o casă de la zero, dacă se nimereşte.
„Lăsaţi-mă, oameni buni, cu ecologica voastră, nu vă înduraţi de bani să-i daţi pe substanţe“, le zic, să-i provoc. „Nici vorbă, numai că băgăm substanţa aici, la Neluţă, şi, după aia, executăm stropirea în drum spre casă, la toţi pomii“, îmi răspunde cîte unul, în hohotul general. După aia, îmi tot dau citate din cîte o emisiune de televiziune sau din cîte un politician care le recomandă de mama focului să nu ignore Marea Şansă a României: agricultura ecologică. Alibiul perfect să laşi nevasta în grădină şi să nu te chinui să faci rate pentru un tractoraş. Mai rău ar fi să te osteneşti cu vreo asociere între vecini, puşchea pe limbă! Trist e că alibiul lor vine din cele mai bune intenţii. Am buni amici (în Bucureşti) care activează de mama focului în mişcările tip slow-food, le susţin, oferă sprijin intelectual sau material. Îi organizează pe producători, îi mobilizează, cîteodată îi asociază. Mai mulţi primari locali pun spaţii publice la dispoziţie pentru tîrguri de weekend ale producătorilor „tradiţionali“. Ce mai, este în trend, e la modă, este cool. Au apărut deja magazine permanente sau semipermanente pe Calea Moşilor sau prin Floreasca. Îl avem pe celebrul nea Baciu. Există „mişcarea Suceava“, cu un sprijin politic serios şi (cam prea) tare vizibilă mediatic. Privesc toată agitaţiunea asta cu slab interes, deoarece mă uit la preţurile cerute şi îmi dau seama că tot supermarketul mă aşteaptă, ani buni de-acum încolo.
Între timp, am devenit „agent ecologic“. Vecinei mele (care are grijă de pisică atunci cînd sîntem noi la ţară), îi aduc cîteodată, fructe sau legume din curte. Mi-a intrat în reflex să-i zic: „Ia vecina, sînt ecologice, nestropite“.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
