Drumul

"Şase-a patra cincizeş’unu." "Măi, mă laşi, ăsta chiar le ştie. Ia zi: tanti Lucreţia?" "Patru-a zecea douăş’opt, trei ani înainte de nea Puiu a lu’ Dan." "Calculator curat, dom’le, aici nu mai trebuie evidenţa populaţiei, nici birou electoral." Asist la obişnuita demonstraţie de memorie aplicată a lui nea Neluţă, gestionarul. Ştie datele naşterii tuturor, pe o rază de vreo zece kilometri. Cîteodată, mai vine unul şi întreabă cînd s-a născut exact naşi-sa, că ar fi cam luna asta şi nu mai ştie data precis, să nu facă vreo gafă, să ştie cînd să-i ducă o floare. Oricum, centrul social din Maluri e la cîrciumă. Nu e vreo surpriză. Aşa e prin toate satele europene, din ce ştiu eu. În Maluri, cîrciuma este şi magazin cu ofertă minimală de produse, că nea Neluţă are un frigider, dar e unul obişnuit, un Arctic, nu e vitrină d’aia mare, să poată pune mezeluri sau carne sau iaurturi. În frigiderul cu pricina stau doar berea şi trei-patru sticle de vin alb (supraevaluat în raportul preţ-calitate, dacă mă întrebaţi pe mine). Cîrciuma este chiar lîngă biserică şi vizavi de tanti Felicia. De aceea, nea Neluţă are doi concurenţi serioşi. Duminica nici nu vine la magazin. E zi de sărbătoare, e zi de slujbă şi nu se cade să vinzi băutură la ieşirea de la liturghie. Nu i-a cerut nimeni asta, aşa a decis el. Concurentul doi este, într-un fel, tanti Felicia. Ea vinde cea mai bună ţuică din sat. Nu-i vorbă, cam 11 luni pe an, este şi singura ţuică din sat. Ce se fierbe prin octombrie nu prea rezistă în butoaiele oamenilor pînă la Crăciun, decît în cazuri speciale, că se bea. Zice-se că e bine să vii să cumperi ţuică de la tanti Felicia atunci cînd acasă e doar nea Ionică, soţul. Cică iei mai ieftin (am încercat, aşa e). În după-amiaza aia, stăteam la o bere cu Dan Ciobanu’, cu Mihai Vecinu’ şi cu Gheorghe. Mai erau doi, dar nu-i cunoşteam la vremea aia. De fapt, venisem să cumpăr ţuică şi pîndeam poate pleacă tanti Felicia de-acasă şi rămîne nea Ionică. Am rămas mofluz, că era în vizită fratele lui tanti Felicia, profesor universitar în Bucureşti şi nu era să plece în timpul unei asemenea vizite. Beam bere ieftină, aşadar, asistam uimit la demonstraţia de memorie a lui Neluţă şi mă gîndeam că aici ar fi prilej de comunitate adevărată, care să facă una-alta, să lucreze împreună ceva, să se strîngă laolaltă pentru un motiv, un scop, o îmbunătăţire a lucrurilor. Ascultam şi nu prea mă băgam în vorbă (greu pentru mine). Toţi localnicii se ştiu între ei, ar fi şi greu să nu fie aşa, sînt vreo 60-70 de case cu totul. Depind administrativ de Pucioasa, nu au Primărie proprie. Asta îi descumpăneşte. Oraşul nu bagă mai nimic din bugetul local în zona asta, că deh, interesul e prea mic. Nu merită electoral. Curent electric "li s-a băgat" de-abia în ’92, pînă atunci luminau cu gaz. Viaţa e destul de grea, fără a fi însă dramatică. Locul este la doar trei kilometri de asfalt, lîngă Pucioasa. Drumul desfundat, prost, tip forestier, reprezintă însă blestemul şi binecuvîntarea locului. Blestem pentru localnici, deoarece copiii trebuie să facă distanţa pe jos, zilnic, să meargă la şcoală sau la grădiniţă, fie iarnă, fie vară. Pentru că nu sînt locuri de muncă, pentru că îşi rup scuterele prin gropi şi pentru că trebuie să facă drumul ăsta pentru te miri ce hîrtie de la Primărie sau Renel. Bucureştenii sînt avantajaţi. Noi am găsit pămînt relativ ieftin, într-un loc neatins de bubele Văii Prahovei (aglomeraţie, mitocani, zgomot dezagreabil). Nu avem nici măcar acoperire pentru telefonie mobilă. Drumul ar putea fi obiectul unui proiect care să-i strîngă laolaltă pe oamenii ăştia. Ar putea să lucreze chiar voluntar, pe schimburi, să mai cureţe un şanţ, să întindă piatră, să astupe o groapă. Dar nu au nici un chef. De vină sînt şi autorităţile locale. S-au dat bani guvernamentali pentru reparaţie, dar au fost păpaţi (nu ştiu pe ce). Acum vreun an, Marcel şi Mihai îmi tot spuneau că Drumul figurează ca reparat, dar banii au fost furaţi. "Fugiţi măi, d-aci, nu se poate. Cine poate avea atîta tupeu, atîta curaj, să declare un drum nefăcut, ca făcut? Doar se vede. S-o fura în România, dar mai cu ştaif, nu în halul ăsta. Astea-s legende." Nu erau. Am luat hîrtiile de la capăt, să influenţez de la Bucureşti o alocare (nu mare, vreo 10 miliarde). Am aflat astfel că nu se poate face nimic, că Drumul figurează ca reparat de vreo zece ani. Atunci, la Neluţă, mă gîndeam să-i conving pe oameni că nu e totul pierdut şi că, unde Primăria a furat, ei pot repara. Să vorbesc cu cei gospodari (care nu sînt puţini) şi să încercăm ceva, să facem Drumul să arate mai bine. Ar fi Mihai Vecinu’, care a lucrat cîţiva ani în Spania, e priceput la betoane, dar are familie, au pornit să-şi repare casa, au mult pămînt de cosit, nici el, nici Valentina (nevasta lui) nu au serviciu stabil, e greu. Ar fi Gheorghe, dulgher bun, dar şi el are gospodărie grea, animale să le dea de mîncare, casă de reparat, pămînt de cosit. El s-ar mai descurca cu banii cît de cît, că mai dulghereşte cîte ceva pe la bucureşteni. Dar nu are timp. Şi Marcel Pocăitu’ ar putea pune mîna pe sapă. E fîntînar priceput. Are şi timp că nu are nevastă, nici copii. Are şi entuziasm (în vorbe), tot zice cît de mult ţine el la Maluri. Să mai fie şi Sorin? El e caz deosebit. A făcut puşcărie grea pentru jaf şi crimă. A ieşit şi acum zice că vrea să se-ndrepte, să-şi facă o viaţă. S-a însurat, a făcut doi copii şi acum construieşte o căsuţă pentru ei. Unii zic că ar merita a doua şansă. Alţii sînt sceptici. E semi-izolat de restul oamenilor. Tanti Mărioara (bunica Valentinei), tanti Felicia şi restul doamnelor în vîrstă (nu vreau să scriu "babele satului", mi s-ar părea total necuviincios), cele care sînt depozitarele bunului-simţ şi al bunei-cuviinţe în comunitate, nu au dat încă un verdict în cazul lui Sorin. Îl mai ţin sub observaţie. Nu l-au iertat încă. L-o fi iertat statul. Satul mai are de gîndit. Cine-ar mai fi? Ar mai fi destui, că sînt mulţi tineri (încă) în Maluri. Am mai fi şi noi, bucureştenii, din ce în ce mai mulţi. Dar noi sîntem doar pe week-end şi sîntem al naibii de diferiţi. Cei mai mulţi nu ies din curtea proprie. Sînt bucuroşi că scapă de serviciu şi de iadul Capitalei şi se izolează în spatele gardurilor. Le ajunge aglomeraţia de zi cu zi, aici vor linişte şi cît mai puţini oameni în jur. Nu-i pot condamna prea tare. De-aia e greu să îmi închipui un cor din adunătura asta de solişti. Tare mi-e că Drumul va mai sta aşa, nereparat, ani buni. La Neluţă însă, Comunitatea dă semne că funcţionează. "Nea Sandu a lu’ Pricop?" "Trei a treia cincizeci, asta a fost uşoară că e-n aceeaşi zi cu nevastă-mea." Şi mai luăm un rînd. De bere, că tanti Felicia are musafiri şi nu se cade s-o deranjezi.