Dreptul de a fi de acord
Sînt peste 700 de plîngeri după atacul Jandarmeriei asupra demonstranților din 10 august. Prefectul și ministrul de Interne se contrazic și continuă să nu răspundă întrebărilor. E evident că cel puțin una dintre cele două doamne minte flagrant.
În același timp, pe deasupra norului de gaz, se duce o bătălie de relații publice cu manta în care sînt implicați de-a valma consultanți, figuri politice americane și publicații de toate felurile. Nu e clar cine plătește, dar e vizibil faptul că am intrat într-o fază nouă a războiului pentru controlul total asupra administrației românești.
Aș numi faza asta aceea a consolidării. Au mai rămas foarte puține instituții care își păstrează măcar o umbră de autonomie. Întîmplător sau nu, Parchetul General e una dintre ele. Era previzibil că tăvălugul va ajunge și acolo, însă momentul ales de ministrul Justiției pentru a începe o „evaluare” a procurorului general este semnificativ. Putem presupune că ancheta în legătură cu evenimentele din 10 august e de natură să neliniștească cîteva niveluri ale Puterii din momentul ăsta. Putem merge mai departe și să estimăm că un cutremur la Ministerul Public va mai tăia din entuziasmul procurorilor.
În caz că are cineva dubii în legătură cu viitorul, cred că e bine să își amintească de Agenția Națională de Integritate, transformată de ceva vreme într-un soi de fantomă administrativă înlemnită în propria-i formă golită de orice conținut. ANI, „draga de ANI”, nu mai deranjează pe nimeni și cred că uneori chiar angajații ei se miră de norocul care le-a scos în față asemenea slujbe lipsite de stres.
Procurorul general va cădea probabil sub loviturile lui Tudorel Toader. Nici o cantitate de indignare de pe Facebook sau chiar din stradă nu va fi suficientă în fața unei strategii a disperării care are orice alt obiectiv în afară de acela de a servi interesul public. Nu insist, s-a scris mult pe tema asaltului asupra statului pe care îl comite coaliția de guvernare, acum și cu sprijinul unor lobbyști externi.
Despre cealaltă parte, însă, s-a vorbit mai puțin. Despre efectul pe care îl are acest război permanent asupra oamenilor care se încăpățînează să creadă încă în democrația românească, în instituții, fie ele și imperfecte, în legi date cu bună-credință și în reguli.
Trebuie spus foarte clar: atunci cînd orice urmă de dialog dispare, cînd orice mînă întinsă ține strîns un baston, coaliția de guvernare obligă oamenii să își abandoneze nu numai letargia, ci și neutralitatea. Dacă se depășește cadrul acceptat de dialog și guvernul guvernează împotriva propriilor cetățeni, pe care, cînd nu îi bate, îi minte și îi sfidează folosindu-se de linii de comunicare revanșard-primitive, atunci legitimitatea de care face atît de mult caz coaliția se cam subțiază.
E firesc să te întrebi dacă argumentul democratic poate funcționa într-o societate nedemocratică. O societate în care egalitatea în fața legii tinde să dispară, dreptul la liberă adunare are capul spart, iar legile se adoptă noaptea sau în comisii în care pot vorbi doar inițiatorii. Sînt lucrurile astea legitime?
Ce e legitim într-o țară în care, încet-încet, decizia se concentrează în mîna unui singur om, iar singurul drept care poate fi exercitat plenar e acela de a fi de acord?
Și ce e democratic cînd acțiunea guvernului încurajează toți exaltații pămîntului dispuși să dea foc doar pentru a se bucura de spectacol? Cînd comunicatorii coaliției speră ca ăstora să le cedeze nervii pentru ca la știrile de seară să le folosească inconștiența pentru a alimenta narativul acela toxic cu „lovitura de stat”?
Cred că e destul de clar că responsabilitatea pentru toate lucrurile astea aparține structurilor de putere. Nu cetățeanul X, fie el exaltat sau nu, are datoria de a face în așa fel încît să nu ajungem iar la discuții despre potențialul exploziv al mămăligii. E datoria guvernului să ia în seamă întreaga societate și să găsească căi de compromis. Atunci cînd nu o face nu mai e guvernul unei țări, ci doar un echipaj de pirați care au capturat o corabie în derivă. De pirați legitimi n-am auzit pînă acum.
Scriam săptămîna trecută despre micile organizații de gherilă civică ce par să înflorească zilele acestea ca reacție exasperată la ceea ce se întîmplă în jur și despre expresia politică pe care o capătă unele dintre ele. Ceea ce le-a făcut importante e o oarecare intransigență practicată în baza unui cod moral asumat ad-hoc.
E cumva legitim să te întrebi dacă nu cumva ar trebui importat comportamentul ăsta și un pic mai sus, la opoziția formală. Altfel spus, nu cumva acceptînd scenariul propus de PSD – o mimare fără talent a proceselor democratice –, Opoziția legitimează prin participare atacul acesta fără precedent la fundamentele statului român așa cum a fost creat și dorit de cetățenii săi după Revoluție?
Are rost să fii spectator la propria distrugere? Sau e mai bine să te distanțezi, să te regrupezi și să încerci să îți aduci aminte ce ești?
Dreptul de a fi de acord nu e un drept. E un jurămînt de servitute.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
