Două legende contra uneia mai mici
După lupta din ultimele zile între Băsescu (prin ricoşeu), Stolojan şi Tăriceanu, s-ar zice că toţi trei ar fi adversari politici de acelaşi calibru. Dar nu este nici pe departe aşa. Stolojan este de multă vreme un personaj din mitologia politică a tranziţiei. (În termenii lui Raoul Girardet. De fapt, Stolojan chiar seamănă cu exemplul lui Girardet pentru mitul Salvatorului, Antoine Pinay - prim-ministru francez în perioada tulbure a anilor '50.) Personaj mai curînd mediocru, Stolojan rămîne pozitiv în mentalul colectiv graţie aparentului său dezinteres politic. El e personajul care doar intervine din cînd în cînd pentru a limita diverse dezastre lăsate de alţii. Doar Salvatorul nu poate fi un politician ordinar, nu? Un merit real are însă Stolojan: crearea Alianţei D.A., un model politic care şi-a atins scopul, anume eliminarea PSD de la guvernare. Se uită astăzi momentul-cheie în care Stolojan a ameninţat cu demisia dacă PNL nu acceptă alianţa cu PD. Dominaţi de miopie politică, majoritatea membrilor din conducere aşteptau ca PD să îşi dea obştescul sfîrşit sub loviturile PSD pentru a rămîne singurul partid mare din opoziţia democratică. Şi în opoziţie ar fi fost şi acum. Şansa Alianţei D.A. a fost relaţia de încredere dintre Traian Băsescu şi Theodor Stolojan. Ambii populari, ambii lideri cu anvergură, Băsescu cu cea mai fulminantă carieră de politician ales, Stolojan cu o carieră lungă de tehnocrat respectat. Spre deosebire de cei doi, Călin Popescu-Tăriceanu abia acum îşi construia legenda politică. A ajuns preşedinte al PNL prin criza de lideri de după retragerea lui Stolojan. Dar nu a fost niciodată în categoria de deasupra mogulilor de partid. Dimpotrivă, era un reprezentant al elitei partidului. Calităţile sale sînt tipice pentru un om cuminte, de la care nu aştepţi nici dezastre, dar nici miracole, mai degrabă calm decît cu personalitate, mai degrabă răbdător decît vizionar, mai degrabă administrator decît artist cu priză la public. Băsescu nu a fost niciodată dispus să îl accepte pe Tăriceanu în condiţiile de egalitate cu care îl tratase pe prietenul Stolojan. Pe de o parte, preşedintele are dreptate: numai datorită lui a ajuns Tăriceanu prim-ministru. Dar dacă tot l-a numit şef al unui guvern pentru care s-a zbătut, aş spune că încăpăţînarea cu care i-a şubrezit autoritatea ar fi fost demnă de o cauză mai bună. Cu atît mai mult cu cît a existat mereu în PNL o aripă anti-Băsescu. Ludovic Orban şi alţi liberali susţinuţi "moral" de banii lui Dinu Patriciu ar face mai degrabă afaceri cu PSD decît curăţenie cu Băsescu. Tăriceanu a încercat să ţină balanţa între Băsescu şi această grupare, dar nu a dat dovezi de lipsă de loialitate. S-a plimbat cuminte după Băsescu în campanie, i-a răspuns la telefoane şi a încercat să înţeleagă ce anume vrea. Băsescu l-a împins acum definitiv în tabăra adversarilor săi din PNL şi asta îl va costa. De cînd a preluat guvernul, Tăriceanu lucrează încet la propria legendă de lider. Şi nu începuse chiar rău. Bilanţul real al guvernării a fost bun, mai ales în ce priveşte fiscalitatea, justiţia şi reformarea sistemului de pensii (se vorbeşte prea puţin de imensul efort logistic al recalculării pensiilor, care reaşază sistemul pe baze mai echitabile). Cu o guvernare lungă, Tăriceanu avea toate şansele să iasă definitiv din pluton şi să-şi confirme apartenenţa la clubul acelor puţini lideri-instituţii-prin-ei-înşişi. Adrian Năstase a urmat acest traseu: o guvernare lungă şi vizibilă - săritură în categoria granzilor. Cu toată găunoşenia personajului, va rămîne acolo mult şi bine, pentru că aşa sînt legile imaginii în politică. Dar Tăriceanu nu a avut timp pentru asta. Şi nici nu a avut destulă răbdare. Şi nici destul curaj. Dacă avea răbdare, mai suporta tutela lui Băsescu (aşa cum Năstase a tăcut şi a înghiţit în sec sub tutela lui Iliescu). Dacă avea curaj, accepta oferta din februarie, cînd putea să devină preşedintele unui mare partid format din fuziunea PD - PNL. Şi accepta anticipatele. Declaraţia sa de independenţă a venit prea devreme. Nu a confirmat popular pînă acum, nu a confirmat prin guvernare pentru că a fost prea scurtă, singura sursă a legitimităţii sale este partidul. Nu e destul într-o bătălie cu un Băsescu care are votul popular în spate şi cu un Stolojan care are propria legendă. Este mai puţin popular chiar decît unii miniştri care îl contestă (Muscă, Flutur). A acţionat ofensiv convocîndu-i la Bucureşti pe liderii locali. Poate că i-a liniştit pentru moment, dar timpul curge în defavoarea lui. Împreună, două figuri ca Băsescu şi Stolojan, care au adus victoria Alianţei, nu pot fi ţinute în loc de o imagine încă în formare cum este cea a lui Tăriceanu. Dacă Stolojan va răspunde la întrebarea fundamentală: de ce s-a retras atunci (a fost bolnav? ce a avut? a fost şantajabil? mai este?), atunci mitul Salvatorului care iar rezolvă o criză se va reactiva.
