Doi ani de la criza migranţilor: lecţia germană
Acum doi ani izbucnea în Europa ceea ce avea să fie numită „criza refugiaților“ – mulțimi de oameni din Orientul Mijlociu se aventurau în traversarea continentului, de la est la vest, pe cale terestră, urmînd „Ruta Balcanilor“. În realitate, fenomenul reprezenta doar un moment de vîrf al unei provocări de lungă durată pentru Europa. Italia, de exemplu, se confrunta cu problema refugiaților de ani întregi, mai ales după revoluțiile arabe din primăvara lui 2011. La fel și Grecia.
Să ne aducem aminte de reacțiile multor state membre ale Uniunii Europene, de felul în care fiecare încerca să arunce problema în curtea vecinului, de tendința ridicării de ziduri și de ștergerea prafului istoriei de pe discursurile urii. Criza refugiaților părea să fie mai distructivă pentru construcția europeană decît crizele precedente – criza datoriilor suverane, criza euro, criza băncilor. Dacă toate acestea au generat diferite forme de solidaritate între statele membre, de data aceasta cuvîntul de ordine părea a fi egoismul.
Aceasta era atmosfera în care Germania (deși aici n-ar trebui să uităm nici de Suedia) a decis să absoarbă șocul migraționist. Mulți au cîntat atunci prohodul Germaniei, dar mai ales al cancelarei Merkel. Criza avea să se estompeze de-abia în primăvara lui 2016, odată cu închiderea rutei balcanice, cu acordul cu Turcia, dar și cu primele semne că Germania putea gestiona cu succes presiunea migraționistă pe care singură și-o asumase. La doi ani de la izbucnirea crizei, putem privi în urmă și înțelege mai bine.
Mai întîi de toate, să ne întrebăm ce s ar fi întîmplat dacă Angela Merkel nu ar fi luat acea decizie și ar fi spus, de exemplu, că nici un refugiat nu are de căuta pe pămînt german, că Germania are și așa greutăți cu integrarea musulmanilor deja aflați în țară și că, la limită, ar putea primi vreo cîteva mii, dar neapărat creștini și bine calificați, astfel încît să poată fi angajați imediat în puternica industrie a automobilului.
Își imaginează cineva că, în fața unui astfel de răspuns, migranții ar fi lăsat capetele în jos și ar fi făcut cale-ntoarsă spre locurile de unde au venit? Evident că nu. Presiunea ar fi rămas pe umerii statelor de pe rutele migrației – Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croația, Ungaria, Austria, Slovenia, ca să nu mai vorbim de vechile „cliente“, Grecia și Italia. Nici unul dintre aceste state nu ar fi avut posibilitatea de a gestiona singur prezența unui mare număr de proaspăt veniți, dintre care, în mod sigur, doar o minoritate se califica pentru dreptul la azil, restul fiind migranți economici. Ne putem imagina o criză umanitară în sud-estul și centrul Europei, dar mai ales o criză politică și socială, acompaniată nu doar de ascensiunea extremismului, dar și de gesturi populiste ale celor aflați deja la putere. Toate acestea i-ar fi pus pe unii împotriva celorlalți, scoțînd din nou la lumină vechi răni ale istoriei – sîrbi contra croați, bulgari și greci contra turci, italieni contra austrieci, unguri contra români și sîrbi, și așa mai departe. De-abia aceasta ar fi fost cu adevărat o criză pentru Europa!
De ce Germania a putut absorbi o presiune care, pusă pe umerii altora, ar fi avut efecte devastatoare? Nu este vorba aici numai despre bani – pînă la urmă, chiar Berlinul ar fi putut plăti nota, cum a mai făcut-o. Germania a avut nu doar resursele financiare și organizatorice, dar mai ales a avut resursele umane și morale necesare.
Deceniile de asumare a greșelilor istorice și de reconstruire a etosului național au făcut ca societatea germană să reziste asaltului populist și extremist. Cu toată ascensiunea meteorică a unor organizații precum PEGIDA sau a formațiunii politice AfD, care a migrat dinspre ultraconservatorism spre extremism de dreapta pur și dur, scena politică din Germania nu s-a aflat niciodată cu adevărat sub amenințarea extremei drepte. În perspectiva alegerilor din septembrie, Angela Merkel are de luptat nu cu AfD, ci cu social-democrații lui Martin Schulz, partid care a susținut politica ușilor deschise a cancelarei. Aceasta a fost, de fapt, marea victorie și marea lecție a Germaniei pentru suratele europene, cu toate riscurile pe care Berlinul și le-a asumat.
Desigur, nu înseamnă că, de acum, toată lumea ar trebui să-și deschidă frontierele pentru alte milioane de migranți. Răspunsul din urmă cu doi ani al Germaniei a fost unul de moment, la o criză de moment. Fenomenul migrației, însă, continuă și sînt toate șansele să se amplifice, din cauza războaielor fără de soluții, precum cel din Orientul Mijlociu, a persecuțiilor din state precum Eritreea, a foametei precum cea din Etiopia, a schimbărilor climatice și așa mai departe.
Lecția germană arată că solidaritatea este mai bună decît abordarea individualistă și populistă. Că este nevoie de politici europene pentru a face față provocării – servicii europene de frontieră, politică întărită de azil, dar și gestionarea în comun a migranților deja sosiți pe teritoriul european. Ei nu sînt o problemă a Suediei, a Germaniei, a Greciei sau a Italiei, sînt problema Uniunii Europene.
Acum doi ani, Berlinul tocmai le-a luat de sub nas liderilor populiști și activiștilor extremiști din Europa centrală și răsăriteană o uriașă șansă de ascensiune dată de o criză a refugiaților pe propriile teritorii. Probabil acesta este și motivul pentru care tocmai aceștia o atacă acum cel mai vehement pe cancelară.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
Foto: adevarul.ro
