Doctoranzii și politica
Toată școala noastră doctorală de studii filologice a rămas năucită la anunțul intempestiv făcut de profesorul Morgan Mărmulescu. În mod subit, el a declarat că renunță la calitatea de îndrumător. Motivul? „Probleme personale“ – formula invocată cu sîrg, se știe, în astfel de momente. Situația a devenit, peste noapte, extrem de gravă. Mărmulescu era unul dintre puținii coordonatori de teze cu specializare lingvistică și, mai ales, cu o supraspecializare rară: stilistica și retorica discursului. Omul conducea doctorate din 1998 și mai avea măcar cinci ani de activitate academică pînă la pensionare. Ca să nu mai vorbim de prevederea legală ce‑i permitea să continue îndrumarea, oficial, pînă la împlinirea glorioasă a șapte decenii de existență (nici atunci, teoretic, nu s-ar fi oprit, ci și-ar fi păstrat doctoranzii aflați „în lichidare“, cum ar veni). Ce pățise bietul savant de alunecase într-o dezamăgire intelectuală așa de profundă? M-am hotărît să-l caut, convins fiind că voi auzi o istorie demnă de imortalizare. Profesorul m-a întîmpinat, destul de voios, în biroul lui. O umbră i-a trecut totuși peste față cînd a auzit de ce am poposit acolo. Și-a revenit însă repede și s‑a pus pe povestit. Mă mir că, după atîtea „delațiuni“ de presă, lumea mă mai consideră o persoană de încredere. Sau să fie oare tocmai acesta motivul pentru care amicii și colegii îmi împărtășesc încă întîmplările lor de viață, anume speranța că, poate, bizareriile biografiilor lor, „prelinse“ ficțional în pagina scrisă, vor constitui cîndva învățăminte apriorice pentru exponenții altor generații? Dacă m-ar consulta pe mine, mă tem că aș fi nevoit să-i descurajez. Nimeni nu dă doi bani pe experiențele – personale ori de grup – ale înaintașilor. Toți sîntem condamnați să repetăm, fără ezitări, greșelile trecutului.
Morgan Mărmulescu a început să-mi explice neașteptata-i decizie, am avut senzația, cu maximă sinceritate. Și chiar cu oarecare disperare în glas: „Nu am crezut, îți spun drept, în 1998, cînd am primit îndrumarea doctorală, că un domeniu practic inofensiv, precum cel filologic, și o specializare benignă, ca stilistica, mă vor arunca, treptat, în miezul fierbinte al epocii noastre, după expresia consacrată a vremurilor antedecembriste. Din primele luni, am fost asaltat cu propuneri neobișnuite de teme de cercetare: Retorica – sau Stilistica, după caz – discursului politic actual, Noi direcții în jargonul politic, Dezvoltarea limbajului politico-administrativ după 1989, Metafora în spațiul puterii, Metonimia în textul politic și așa mai departe. M-am bucurat inițial, firește. Am bănuit apariția unei noi dinamici în interesul junilor pentru limbă. Lumea îl lăsa deoparte pe Eminescu și se preocupa mai mult de mutațiile lingvistice induse de istoria contemporană. Util și original în același timp. M-am pus eu însumi serios pe citit, pentru a fi, realmente, de ajutor inovatorilor mei doctoranzi. Apoi, ce să vezi? Pe măsură ce tinerii discipoli produceau fragmente din viitoarele teze, în speță, referatele periodice, mă aratam tot mai înmărmurit – doar mă cheamă Mărmulescu, nu-i așa? – de ideile lor. Mi se aduceau – și astea, ideal judecate! – dizertații politologice, dacă nu, pur și simplu, editoriale de angajament politic înflăcărat, pe post de analize stilistice! Societatea românească se îmbolnăvise, dragul meu, și la nivelurile sale elitiste, de politicită. Nu se mai putea ieși din această compulsie. Fiecare ins părea să aibă un motor existențial animat de spirit politruc. Odată pornit, el devenea perpetuum mobile. Bîzîia ad infinitum, se manifesta ca o morbiditate cronică…“
„În 2000, cînd, la prezidențiale, au concurat Iliescu și Vadim, a fost dezastru. Naționaliștii au cerut, in corpore, schimbarea titlurilor lucrărilor lor. Din, să zicem, Stilistica discursului politic naționalist în România, solicitau modificare cu Triumful dicursului naționalist în România. Ori, și mai ciudat, de la Rolul retoricii în opera politică, urmăreau să treacă la Rolul crucial-victorios al retoricii în opera politică a lui Corneliu Vadim Tudor. Am avut suținere de referate în preajma turului doi electoral… A fost caft general în Catedră. Iliesciștii s‑au luptat cu vadimiștii. Culmea este că violența nu a venit cu adevărat dinspre pesediștii per se, ci dinspre dreptiști, care, fără candidat, au adoptat tabăra pro-Iliescu. Noi, membrii comisiei, am încercat să-i despărțim. Am luat-o pe coajă din partea tuturor. Mai ții minte că doamna Miopescu a umblat cu gura căzută vreo trei luni. Ei bine, nu a fost un accident vascular, ci un pumn în mandibulă de la studentul ei preferat, Toto Totolan, ajuns doctorand cu Necesitatea contondenței în limbajul xenofob. Și eu am purtat atunci ochelari de soare două săptămîni. Primisem un cap în ochi de la Cristina, asistenta mea, straniu, susținătoarea lui Petre Roman… Au mai urmat două bătăi majore (una chiar la o susținere publică de teză: Limbajul politic corporal al lui Traian Băsescu), cauzate de referendumurile demiterii președintelui. Am rezistat cum am putut, dar, în prezent, crede-mă, situația este fără ieșire: Universitatea a primit recent doctoranzi palestinieni și israelieni. Mulți dintre ei au optat pentru Retorica politică în Orientul Mijlociu actual. S-au prezentat la mine, pentru a‑mi detalia alegerile lor științifice, cu steaguri țipător colorate în mîini și eșarfe ale morții legate împrejurul frunții…“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
