Diaspora românească onorează spiritul european
De mulţi ani mă urmăreşte o secvenţă cu totul excepţională dintr-un banal film de acţiune hollywoodian. La un moment dat, mai multe personaje care aparent nu aveau nimic în comun se întîlnesc datorită hazardului şi îşi pun întrebarea „Ce ne face să fim americani?“.
Întrebarea are o rezonanţă filozofică, dar în film era pusă ca o chestiune de bun-simţ. Reproduc din memorie fraza rostită de unul dintre eroii acelei poveşti: „Sîntem şapte oameni în această încăpere, avem origini diferite, unii dintre noi sînt albi, alţii negri, alţii metişi, nu toţi ne-am născut pe continentul american, avem religii diferite, vorbim toţi engleza, dar ea nu este pentru toţi limbă maternă, unii dintre noi au absolvit şcoli înalte, iar alţii dintre noi trăiesc în cele mai sărace cartiere ale New York-ului… Oare ce ne leagă pe toţi, de ce spunem toţi că sîntem americani?“
Scenaristul aflat la originea acestei secvenţe ar merita un premiu special destinat celor care ştiu să pună degetul pe rană. Pentru că tot el a găsit şi un tulburător răspuns: „Sîntem americani pentru că avem cu toţii încredere în Justiţie“.
Mărturisesc că din film nu-mi mai amintesc mare lucru, dar această secvenţă şi mai ales această frază nu le-am uitat niciodată. Acei oameni aveau totuşi ceva în comun, în ciuda diferenţelor dintre ei, chiar şi în ciuda conflictelor survenite între ei: credeau în lege. Ei credeau în legile Americii, în independenţa Justiţiei, în capacitatea Justiţiei de a le face dreptate indiferent de statutul lor social, şi mai ales în capacitatea legilor Americii de a crea o societate justă, fără corupţie, susceptibilă să le insufle tuturor încredere în ţara lor şi chiar un sentiment de mîndrie că aparţin acelei ţări.
Poate că în lumina acestei poveşti cu aură de fabulă filozofică merită să ne punem şi noi întrebarea: ce ne face să fim europeni?
Personal, cred că a fi european înseamnă o stare de spirit. Iar această stare de spirit nu îşi are automat sursa în faptul că ne-am fi născut pe continentul european, că am fi creştini, că am fi de rasă albă, că am fi impregnaţi de cultură greacă şi romană, că am vorbi vreo limbă europeană… Ceea ce conferă unicitate Europei, în raport cu alte spaţii populate de specia umană, este lupta multimilenară pentru libertate şi justiţie.
Există, în Europa, o cultură a răzvrătirii împotriva tuturor formelor de oprimare, de injustiţie, de corupţie şi de manipulare mentală a omului. Din antichitate şi pînă astăzi, acest fir roşu al indignării în faţa abuzurilor conferă identitate europenilor. Sursele identităţii europene se află în acest zbucium social şi interior, în această zbatere filozofică şi teoretică, în Renaştere şi în Reformă, în secolul Luminilor şi în Revoluţia franceză, în căutarea bazelor ideale pentru democraţie şi stat de drept, în convingerea că drepturile omului au universalitate şi că despotismul nu este acceptabil la nici un nivel (nici statal, nici religios, nici de clan, nici de familie, nici de fratrie, nici de cuplu, nici de întreprindere).
Cu alte cuvinte, nimeni nu se naşte efectiv european (în sensul stării de spirit despre care vorbeam). A te naşte pe vechiul continent înseamnă doar a obţine de la bun început unele privilegii pe care trebuie să demonstrezi ulterior că le meriţi. Noi devenim europeni în măsura în care ne implicăm în zbuciumul, în indignarea, în zbaterea, în revoltele, în insolenţele susceptibile să ne aducă mai multă libertate, echitate, justiţie şi demnitate.
Diaspora românească simte, fără îndoială, toate aceste lucruri. Experienţa diasporei nu este uşoară, românii plecaţi să lucreze în străinătate (neliniştitor de numeroşi, între trei şi cinci milioane) simt decalajul flagrant dintre democraţiile stabile şi fragilitatea construcţiei statului de drept în România. Indignarea, gustul amar, îngrijorarea cu care se întorc aceşti oameni în ţară pentru a manifesta împotriva corupţiei şi a demolării statului de drept fac din ei nişte adevăraţi europeni.
Este interesant de constatat că Europa occidentală îi priveşte cu alţi ochi pe români în special atunci cînd aceştia au curajul de a se revolta (cum a fost în decembrie 1989) sau cînd au forţa de a se indigna eficient din cauza faptului că în ţara lor timpul nu se transformă în civilizaţie.
Construcţia Uniunii Europene a modificat, în ultimii cincizeci de ani, definiţia conceptului de european. Europa este de fapt locuită de milioane de indivizi care nu au nimic în comun cu spiritul european (ba doresc chiar să-l eradicheze). În schimb, uneori, la porţile Europei bat oameni născuţi pe alte continente, dar care, prin convingerile lor, sînt europeni, onorează spiritul european.
Diaspora românească, prin zbuciumul ei legitim şi prin indignarea ei cu răsunet internaţional, a onorat în vara aceasta, mai mult decît oricînd, spiritul european.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
