Despre o notă de rafinament
Am mai povestit odinioară despre relația mea cu sportul. În copilărie, la școală sau în spațiul privat, nu am fost deloc un pasionat al sporturilor. La școală eram mai degrabă stîngaci cînd venea vorba despre activități sportive, nu prindeam niciodată locuri în echipe sau eram băgat portar, pentru că nu reușeam să fiu suficient de competitiv încît să ajut echipa. N-am acest talent, trebuie să accept. În cadrul privat, singurele activități sportive erau drumețiile făcute cu părinții.
Apoi, spre finalul liceului și o vreme după, tot în zona sporturilor de munte am mai fost prezent, cu cercetașii. Dar nu percepeam neapărat ca sporturi activitățile montane, inclusiv alpinismul, ci ca divertisment cu substrat de frondă. Știți, cercetășia arăta așa, ca un fel de ieșire din front, eram tineri sălbatici, vezi Doamne, care luam natura în piept, dormeam prin gări și prin saci de dormit pe unde se nimerea, în tabere improvizate. Au fost momente frumoase.
Ajuns adult, n-am mai avut nici o treabă cu sportul, vreo douăzeci de ani. Pînă cînd am început să fiu preocupat de întreținere, firește, chestiune apărută cu vîrsta. Mi-am impus să merg la sală, o vreme am încercat și să învăț să înot (o lipsă pe care o regret mult), cu o antrenoare personală, extrem de pricepută pedagogic, dar nu am reușit, după vreo 40 de ședințe, decît chiar să nu mă scufund. Mă pot translata dintr-o parte în alta a bazinului, dar nu se poate spune că știu să înot. Un amic de-al meu, aflat în situație similară, a și dezvoltat o teorie, cum că unii oameni avem oase mai grele și de aceea nu reușim, ne ducem invariabil spre fund. Dar la sală am început să prind gustul sportului de întreținere. Simultan, am început să mă dau cu bicicleta de cîte ori am ocazia și, tot ocazional, să joc cu niște amici tenis. Dacă se ivește ocazia mai intru și cu alți amici la cîte un fotbal, dar acolo am rămas în continuare mai degrabă mîna moartă a echipei.
Ce vreau să spun? Consider sportul, în prezent, o dimensiune importantă a vieții. Mie, personal, îmi aduce beneficii extraordinare, cînd reușesc să îl practic constant. Și nu mă refer doar la aspectul fizic, la faptul că îți asigură o ținută decentă sau elegantă a trupului, ci și la starea de spirit, la starea de bine pe care o ai după o sesiune de sport. Regret că în tinerețe și ca elev nu i-am descoperit beneficiile. Dar, în același timp, nu-i condamn și nu-i disprețuiesc pe cei care nu îl practică. Nu spre asta vreau, de fapt, să duc discuția.
Deunăzi, un nume greu din sport, celebrul MM Stoica, președinte al clubului FCSB, patronat de Gigi Becali, a dat niște declarații aiuritoare. Pe scurt, nucleul declarațiilor se găsește în afirmația „Nu mă interesează nici un factor perturbator, iar școala poate fi un factor perturbator!”. Conducătorul de club se referea la fotbaliști, care sînt stresați de școală și consideră că pentru aceștia școala nu e importantă. Aparent, dînsul consideră că educația sub forma celor 7 ani de acasă e suficientă, asociată, eventual, educației pe care o mai primesc fotbaliștii la club.
Libertatea de opinie este un drept. MM Stoica are dreptul să spună ce vrea. Influența sa, prin notorietatea pe care o are, prin vizibilitatea sa și prin nivelul de trai pe care și l-a asigurat din fotbal, este enormă asupra copiilor și tinerilor care rîvnesc și ei să ajungă la un statut înalt financiar și la vizibilitate. Cei mai vulnerabili sînt, desigur, cei care au talent sportiv și care practică sporturi de performanță. Aceștia îl pot crede pe MM Stoica, îl pot considera un model. Se pot răzvrăti împotriva școlii, a studiilor. Dar o fac pe riscul lor, nu pe al celor ce-i influențează.
Un răspuns consistent și documentat i-a fost dat de editorialistul Gazetei Sporturilor, Dan Udrea, care aduce în discuție ipostaze umane de tipul Mircea Lucescu și statistici care arată că peste 80% din îmbogățiții din sport își risipesc averile în cinci ani după ce se retrag din spațiul competițional.
Mulți sînt, probabil, cei care, odată sărăciți, datorită incapacității de gestionare a finanțelor proprii, trăiesc risipindu-și și viețile, în absența unor alte competențe profesionale, în absența unor studii care să-i ajute să se reinventeze profesional. Gloria odată dusă, vine inevitabil deriva, în absența unui echilibru interior, la care e cam greu să ajungi, totuși, fără cunoaștere.
Celebrul dicton „Mens sana in corpore sano” vorbește despre spirit mai întîi, apoi despre trup. Vehiculul acesta al spiritului, pe care trebuie să-l prețuim și care nu de puține ori deține adevărul, este, totuși, atît de puțin în absența unui soft inteligent care să-l gestioneze.
Și, ca să mă întorc la cum arată scena sportivă de la noi, e dezolant să privești ce aspect de mahala are. Sportul, care ar trebui să fie o notă de eleganță pe care să o poarte societatea la rever, este la noi o cloacă în care se amestecă injuriile cu incultura, cu violența, cu grobianismul, toate poleite cu aur și înecate în salarii uriașe. Disprețul față de cultură vine mînă în mînă cu avantajele financiare facil obținute. O plată amară, însă, căci nu face altceva decît să tragă în jos, involutiv, gena colectivă.
E greu să imaginezi cum s-ar putea schimba aceste lucruri peste noapte. Cum s-ar putea curăța aceste pete de cenușă de pe cămașa plină și de alte pete a societății. Dar școala trebuie aici să aibă un cuvînt de spus, chiar dacă efectele sale sînt vizibile doar în timp. Școala trebuie să impună balansul corect între ceea ce înseamnă educație culturală și educație sportivă. Vorbeam zilele trecute chiar cu antrenoarea care încercase să mă învețe să înot. E doar cu cîțiva ani mai tînără ca mine. Îmi spunea, formulez cu cuvintele mele: uită-te la antrenorii ăștia tineri, n-au școală, n-au educație, n-au reprezentarea corectă a ceea ce înseamnă sportul, vor să obțină doar pectorali, mușchi, fese. Și cînd își antrenează clienții, n-au respect față de ei, stau pe telefon în loc să se conecteze cu ei. Mi-a plăcut mult ce mi-a spus. Avem nevoie în școală de profesori de sport care să încurajeze echilibrul și care să nu favorizeze sportul în defavoarea culturii și a dezvoltării personale. Avem nevoie ca școala să nu permită nici chiulul de la orele de cultură generală, pentru elevii care practică sportul de performanță. Ar fi minunat dacă și cluburile sportive ar înțelege aceste lucruri și le-ar practica. Nu de alta, dar sărăcia spirituală e mult mai periculoasă pentru gena socială decît cea financiară și, de fapt, o favorizează pe aceasta din urmă. Sportul ar trebui, de fapt, să-i dea acestei gene doar o notă de rafinament.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
