Despre excepţionalitatea comunismului românesc

La apogeu, adică în 1989, securitatea est-germană Stasi avea 102.000 de ofițeri și aproximativ 500.000 de informatori (Inoffizielle Mitarbieter, sau colaboratori neoficiali, dintre care 189.000 au fost regăsiți în registre, după căderea Zidului Berlinului, dar multe registre au fost distruse). Aproximativ șase milioane de est-germani, adică o treime din întreaga populație a țării de la acel moment, aveau dosare de urmărire la Stasi. Se spune că fiecare familie est-germană avea de-a face într un fel sau altul cu Ministerium für Staatssicherheit: fie lucra pentru Stasi, fie era spionată de Stasi. Iar uneori se întîmpla să aibă loc ambele variante. Nimic nu scăpa de infiltrările sale. Biserica Luterană, cu rol major în demonstrațiile tăcute cu lumînări care au zguduit regimul în 1989, avea 8% din personal – pastori sau administratori salariați – colaboratori ai Stasi. În același an, în România erau 14.500 de ofițeri de Securitate. Potrivit unor estimări, numărul de informatori era de aproximativ 400.000, dintre care 137.000 erau activi în 1989. România avea pe atunci o populație cu 20 25% mai mare cea a RDG-ului.

În 1948, la Moscova se ia decizia „transformării socialiste“ a agriculturii din țările-satelit recent ocupate în estul Europei. Cîteva luni mai tîrziu, conducerile partidelor comuniste din zonă au pe masă primele decizii privind colectivizarea terenurilor agricole. Pe același fond al opoziției generalizate a țărănimii, startul se ia totuși cu viteze diferite. La începutul anului 1952, Ungaria avea 865.000 de hectare colectivizate, Polonia – 645.000, iar Cehoslovacia ajunsese să colectivizeze aproape 20% din suprafața agricolă. Campioni însă au fost bulgarii, care ajunseseră la 47,5% din pămîntul arabil. Raportat la aceeași perioadă, România avea 300.000 de hectare colectivizate – adică 3,1% din totalul suprafeței arabile.

Pe la 1950, liderul comunist ungar Mátyás Rákosi se lăuda că el e cel mai fidel discipol al lui Stalin. Și avea și argumente. Am văzut mai sus promptitudinea cu care executase ordinele de la Moscova privind colectivizarea. Concomitent, în Ungaria are loc și primul proces înscenat din estul Europei, după modelul stalinist al anilor ’30, prin care partidele comuniste se autopurificau ritualic și sîngeros, în scopul întăririi disciplinei și unității mișcării amenințate de disidența lui Tito. Dar procesul-spectacol radiodifuzat al lui László Rajk, soldat cu execuția acestuia în octombrie 1949, nu a avut amploarea celor organizate de cehi. Cap de afiș în aceste înscenări judiciare au fost ministrul Rudolf Slánský și alți zece lideri comuniști ai momentului, condamnați și executați la sfîrșitul anului 1952. Procesele înscenate din Cehoslovacia s-au întins pe șase ani și au condus la 178 de execuții (alți 244 de acuzați au fost împușcați deoarece „au încercat să evadeze“). În România, un astfel de proces înscenat (nu și „de spectacol“, pentru că s-a desfășurat cu ușile închise) a avut loc în cazul Lucrețiu Pătrășcanu, executat în aprilie 1954 împreună cu Remus Koffler. Un alt proces asemănător l-a avut ca protagonist pe ministrul de Finanțe Vasile Luca, inițial condamnat la moarte, ulterior la închisoare pe viață, în vreme ce Ana Pauker și Teohari Georgescu, alți deviaționiști exemplari asociați cu Vasile Luca și care ar fi meritat și ei o corecție publică, fuseseră doar reținuți și anchetați, fără să mai ajungă și în tribunal.

Din cele trei instantanee – și probabil că mai sînt și altele – se poate deduce că din diferite motive asupra cărora nu insist, dar care pot fi atît voluntare, cît și involuntare, comunismul românesc nu a fost mereu cel mai negru din estul Europei. A fost la fel de violent în ansamblu față de structurile unei societăți democratice ca și celelalte „comunisme locale“ est-europene, dar nu se poate spune că asupra lui Moscova ar fi exercitat o îndiguire aparte sau că reacțiile de aici au fost constant extreme în comparație cu cele din țările din zonă, supuse acelorași presiuni. Nu încerc să îi atașez terorii grade de intensitate. Nu există deci „teroare mai blîndă“ în raport cu devastările iremediabile la care aceasta supune societatea normală. Dar dacă tot e posibil, nici nu mă opun ca „terorile“ să se compare între ele, într-un sistem, recunosc, de un alt calibru decît cel cu care sîntem obișnuiți.

Se spune că popoarele au tendința să vadă excepționalul propriei experiențe istorice chiar dacă acesta nu s-a petrecut de fapt; și e drept că și românii pot fi tentați să spună despre comunismul propriu că a fost cel mai dur sau cel mai stalinist dintre toate comunismele est-europene. Sub anumite aspecte, impresia aceasta se poate proba. De exemplu, dacă vorbim de găselnița stalinistă autohtonă (oximoron asumat!) a controlului nașterilor sau de penuriile programate de bunuri și servicii. Dar în alte cazuri, o asemenea impresie e doar subiectivă, și e dată și de faptul că unii dintre cei mai negri ani ai comunismului românesc au fost cei de la sfîrșitul regimului – și se știe că ultima impresie e cea care de obicei rămîne. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.