Deriva

Jurnalistul Dan Alexe relata zilele trecute o convorbire cu Monica Macovei despre viitoarea președinție românească a Consiliului UE. Răspunzînd unei îngrijorări a ziaristului cu privire la stadiul pregătirilor de la București, doamna Macovei explică, pe un ton pe care îl bănuiesc sarcastic-amar, faptul că nu vor conta teribil de mult eforturile românești, dat fiind că perioada respectivă coincide cu alegerile europarlamentare. „Din fericire, președinția română va dura doar trei luni. Din aprilie-mai avem deja campaniile naționale pentru alegerile europarlamentare, iar ultima lună de muncă a Parlamentului actual, iunie, nu va mai conta.“

Această teamă că România ar putea să strice cumva echilibrele sau, mai rău, să se facă de rîs este prevalentă ori de cîte ori vine vorba despre rolul Bucureștiului în concertul european. Sînt foarte rare cazurile în care vocea României poate fi identificată clar la Bruxelles. Nici vorbă de contribuții creative și inteligente la marile dezbateri europene sau de poziții de principiu care să atragă măcar respectul, dacă nu admirația partenerilor. Cele cîteva personaje cu cetățenie română din aparatul birocratic și politic european a căror voce e relevantă sînt mai degrabă excepții fericite. Printre ele nu o includ și pe Corina Crețu, comisarul european pentru Politică Regională, care s-a remarcat printr un scandal public relatat de Politico în urmă cu doi ani și prin stînjenitor-inutilele eforturi de propangadă îndreptate spre un public românesc care, pe bună dreptate, le ignoră senin.

Cît despre semnalele de la București, acestea sînt, în cel mai bun caz, absente. A trecut puțin observat reproșul lui Manfred Weber, liderul deputaților PPE, adresat premierului român, care n-a considerat necesar să participe la o dezbatere ce privea chiar acțiunile guvernului său. Asta prin opoziție cu Viktor Orbán, care a avut curajul necesar să explice și să își susțină deciziile în fața europarlamentarilor. Or, să arăți rău în comparație cu Orbán la Bruxelles nu e chiar ușor.

În fapt, România contează doar prin dimensiunile ei, care, oarecum ironic, devin și mai importante odată cu apropierea Brexit-ului. Și mai contează prin capacitatea de a nu adăuga la problemele și așa mari ale Europei. Între București și Bruxelles pare să se fi încheiat un soi de înțelegere tacită care obligă România să nu exagereze pe drumul iliberalismului, iar UE promite să nu remarce prea vocal deriva lentă a românilor către mlaștina medievală din care au tot încercat să scape.

Mi-a fost foarte clar acest lucru în urma unei discuții cu unul din reprezentanții importanți ai socialiștilor europeni, pe care l-am întrebat de ce îl tolerează ca partener pe Liviu Dragnea, cu CV-ul lui penal și cu tentativele nesfîrșite de a ucide lupta anticorupție. Un pic enervat, omul mi-a replicat că i s-a comunicat direct liderului PSD că nu merge într-o direcție bună. Lucrul ăsta e lesne de verificat, vocile socialiste care s-au exprimat sînt multe și importante. Am mers mai departe și am întrebat dacă vor fi consecințe pentru PSD și Liviu Dragnea. Liniște. „Asta e treaba voastră, a românilor“, a venit răspunsul, după cîteva secunde. Greu de contrazis un astfel de argument, însă la fel de greu de contrazis este faptul că nici un partid de stînga românesc nu se va putea dezvolta în umbra mastodontului PSD cîtă vreme acesta va fi legitimat de la Bruxelles. Și nici vreo reformă reală a PSD, presupunînd că e cineva care ar vrea să se angajeze la așa ceva.

Aici n-am mai primit nici un răspuns, însă am aflat răspunsul-șablon pe care socialiștii români îl dau ori de cîte ori primesc reproșuri de la parteneri sună cam așa: „Nu e cazul să exagerați, sîntem partidul de stînga cu cele mai bune rezultate din Europa. Chiar credeți că e momentul să ne certăm?“ Genul ăsta de atitudine face ca, în cercurile stîngii europene, dl Dragnea să fie privit cu o combinație de admirație și neplăcere. Însă neplăcerea e dată la o parte din calcul politic, iar președintele PSD depinde în acest moment doar de evoluții interne pe care le poate influența nemijlocit.

În fapt, raportarea socialiștilor la președintele PSD e identică cu aceea a popularilor la Viktor Orbán. Logica e că, atîta vreme cît împart un colț de masă cu acești estici încăpățînați, europenii își pot încă exercita influența asupra lor. E adevărat, în același timp, că efectul secundar și pervers este că derivele esticilor devin cumva mai ușor de implementat și justificat.

Pentru că a ales o metodă mai puțin ideologizată de capturare a statului decît Orbán sau Kaczynski, Liviu Dragnea este mult mai greu de clasificat decît cei doi. Iar faptul că România nu a fost niciodată teribil de prezentă în dezbaterile europene face ca disoluția românească a elementelor democratice să rămînă cumva subdetectată și subanalizată.

Ignorînd alunecarea României către zone tulburi sub conducerea unui Lukașenko light, Uniunea Europeană, prin multele și diversele ei voci, comite o greșeală uriașă. Efectele se vor putea măsura, la un moment dat, proporțional cu dimensiunile și ponderea țării în termeni de populație, teritoriu și, de ce nu, economie.

Pînă la urmă, UE este atît de democratică și de liberală pe cît e fiecare dintre membrii săi. Iar dincolo de semnalele optimiste din Franța sau Germania, în Est are loc o dezvrăjire de liberalism, ale cărei consecințe nu pot fi încă pe deplin calculate. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.