Delta Dunării, Muntele Athos şi cum se mai iubesc plantele

Ultimul număr pe acest an al revistei National Geographic România are ca articol de fond un reportaj-eseu, semnat de Liviu Mihaiu, acompaniat de excelentele fotografii ale lui Helmut Ignat.

„Delta este pentru mine pur şi simplu locul de la marginea mării unde te simţi un răsfăţat al naturii“ – mărturiseşte jurnalistul. Delta Dunării „găzduieşte peste 15 situri de patrimoniu (caste romane, cetăţi greceşti, bizantine, getice) unde sînt îngropate, în aşteptarea marketingului potrivit, o prinţesă şi o mare poveste de dragoste locală în registru shakespearian. Dar este şi un loc cu proprietăţi benefice pentru metabolismul uman: se spune că în Deltă te odihneşti de două ori mai repede decît în alte locuri. Ca şi în cazul Alaskăi, norocul acestui loc a fost că nu se ajunge uşor la el, iar genul de drumeţie practicată aici – un soi de vagabondaj, cu conservele şi ceaunul în rucsac sau aciuat prin casele alb-albastre ale lipovenilor – a ţinut turismul de masă departe. Nu însă şi industrializarea.“

Izolarea totală, esenţa sihastriei este revelată într-un alt articol, „Chemarea Muntelui sfînt“, un reportaj despre Muntele Athos semnat de Robert Draper.

„Sfînta Peninsulă Muntele Athos iese cu mai bine de 50 km în Marea Egee, ca un apendice care se luptă să se desprindă de corpul laic al Greciei nord-estice. De aproximativ un mileniu, aici locuieşte o comunitate de călugări ortodocşi, care se ţine departe de toate, în afară de Dumnezeu. Ei trăiesc doar pentru a se uni cu Dumnezeu. Enclava lor – mare cu valuri, păduri de castan nepătrunse, silueta de 2033 de metri a Muntelui Athos înzăpezit – este însăşi esenţa izolării.“

Muntele Athos este un loc interzis femeilor dintotdeauna. „Conform obiceiului nestrămutat, femeile nu au avut voie să viziteze Muntele Athos, încă de la început – o atitudine născută mai mult din slăbiciune, decît din ură. După cum spune un călugăr «Dacă ar veni femei aici, două treimi dintre noi s-ar duce după ele şi s-ar însura».“

Iubirea trupească e înlocuită de iubirea spirituală. „«Aici sînt 2000 de poveşti – fiecare are propriul drum spiritual» – spune părintele Maxim, al cărui drum a început în Long Island, ca adolescent devotat unor muzicieni inovatori precum Lou Reed sau Leonard Cohen şi care mai tîrziu a devenit profesor de teologie la Harvard, înainte de a-şi da demisia pentru «a trăi viaţa mai aproape de Dumnezeu».“

Vorbind de iubire, la un mod poetic, descoperim într-un alt reportaj un alt... soi de iubire. „Dragostea pluteşte în aer“ – un articol despre cum „iubesc plantele“, semnat Rob Dunn.

„Sînt multe lucruri pe care noi, oamenii, le avem de-a gata. Unul este, desigur, abilitatea de a umbla, de a ne tîrî sau chiar, încurajaţi de puţin alcool, de a ne apropia de un reprezentant simpatic al sexului opus. Plantele n-au parte de luxul acesta. De-a lungul îndelungatei istorii a vieţii verzi pe pămînt, ele au fost nevoite să se afle una lîngă alta, aproape atingîndu-se pentru a se putea împerechea. (...) Apoi, într-o bună zi, acum mai bine de 375 de milioane de ani, s-a întîmplat. O specie de plante a dezvoltat grăunţi de polen şi seminţe şi, de atunci, nimic nu a mai fost ca înainte. (...) A fost o şmecherie a evoluţiei care a transformat lumea permiţînd unor străini să facă sex.“

Bineînţeles, în lumea lor, a plantelor, acest lucru nu este văzut ca fiind imoral, ci, apropiat de poezie, o sursă evolutivă. „Plantele se întîlnesc unele cu altele iarăşi şi iarăşi, aşa cum au făcut-o dinainte de apariţia dinozaurilor, cînd libelule uriaşe brăzdau cerul, cu pulbere gălbuie fixată, fără îndoială, pe perişorii lor preistorici.“ (S. G.)