De ce se ceartă ăştia?
Teoria capitalului social a făcut furori în lumea academică explicînd de ce unele societăţi au reuşit să prospere, iar altele par a fi condamnate la subdezvoltare. Foarte simplist spus, ideea de bază este că, acolo unde oamenii sînt capabili să coopereze, totul merge mai bine. Iar cooperarea trebuie să se bazeze pe încredere, pe ideea simplă că celălalt este în general la fel de bine intenţionat ca şi tine şi nu are nici un interes să te înşele. Invers, în lipsa capitalului social, frica permanentă că celălalt fură îi împiedică pe oameni să coopereze. În aceste societăţi, corupţia face ravagii şi fiecare caută salvări individuale în detrimentul celorlaţi. Deşi îndeobşte nu are puterea predictivă a altor teorii şi nici aplicabilitate practică în politica de zi cu zi, poate că teoria capitalului social ar putea ajuta să înţelegem ruptura atît de repede survenită între liberali şi democraţi. Anul 2004 pare a fi undeva departe. Atunci se ţineau frumos de mînă, sub presiunea PSD. Acum, PNL se simte ameninţat de creşterea momentană a PD în sondaje, PD crede că i se cuvine mai mult, Băsescu şi Tăriceanu s-au răcit de tot, iar în teritoriu şefii locali încearcă să cîştige cît mai multe funcţii pe seama foştilor parteneri. Privită de sus şi mizînd pe raţionalitatea actorilor implicaţi, această evoluţie este inexplicabilă: cele două partide depind în continuare unul de altul. În mod ciudat, faptul că foştii amorezi din campania electorală au ajuns atît de rapid la cuţite îi dă dreptate lui Valeriu Stoica. Acesta îmi explica într-un interviu de anul trecut că, dacă cele două partide nu se unesc, în cel mult un an relaţiile vor degenera. Nu l-am crezut atunci. Dar, deşi a avut dreptate în predicţia sa, soluţia lui Stoica este cu atît mai iluzorie: cum să uneşti prin simpla voinţă de sus două organisme care, lăsate în voia lor, au ajuns atît de rapid la un conflict atît de acut? Avînd dreptate în principiu, Stoica pare a avea soarta ingrată a celor care îşi dau seama că pesimismul le e justificat, dar şi soluţiile le sînt iluzorii. Noi, ăştilalţi, care nu vedeam motivele pentru care era musai ca liberalii şi democraţii ce îşi făceau atunci legăminte să se certe, rămînem uimiţi de ce se întîmplă. Trebuie să ai experienţa lui Valeriu Stoica într-ale micimii politruce pentru a prevedea aşa ceva. Şi asta pentru că, practic, nu se ceartă pe ceva anume. Programul de guvernare a fost comun, politicile bune ale cîtorva miniştri sînt acceptate de ambele părţi şi nu există măcar o singură chestiune de politică guvernamentală promisă în campanie în care cele două partide să se afle în conflict. De fapt, cele două partide reproduc spectaculos la nivel înalt ce se întîmplă la nivel mic în România de zi cu zi: incapacitatea de a coopera pentru un scop comun şi frica de înşelăciune. Se vede asta peste tot: la primarul din Vadu Roşca care nu voia să împartă ajutoare pentru că sătenii îl acuzaseră deja de furt (drept pentru care ajutoarele se dădeau în învălmăşeli); se vede în modul haotic în care se şofează, unde fiecare vrea să intre în faţa celuilalt, deşi asta blochează traficul pentru toţi; se vede în modul în care funcţionează taxa de intrare în Gara de Nord: cîtă vreme unii o plătesc, alţii fie trec pe lîngă paznici, fie sînt lăsaţi de aceştia să treacă şi îţi spun că "tac-su lucrează la noi" (în final cei care plătesc se cred fraierii sistemului). Nu mai insist cu exemple, oricine poate veni cu unul de acest gen. Pare că fiecare ne gîndim doar cum ne poate fura celălalt şi încercăm să i-o luăm înainte. Atît de absurdă este ruptura rapidă între liberali şi democraţi, încît doar lipsa totală de încredere reciprocă o poate explica. Practic, oamenii ăştia trăiesc cu spaima că partenerul ar putea ieşi mai în cîştig decît ei. Nu cumva să aibă mai multă influenţă, nu cumva să aibă mai mult în sondaje, nu cumva să facă alianţă cu PSD, nu cumva să fure mai mult. Cum spuneam, un calcul simplu arată că nici unul dintre cele două partide nu poate guverna fără celălalt, pe termen mediu. Dar pentru a înţelege asta trebuie să faci un calcul raţional plecînd de la cooperare ca stare naturală. Oamenii care se tem mereu că partenerul le va înfige un cuţit în spate sînt pur şi simplu incapabili de acest calcul. Pînă şi relaţia tumultuoasă dintre Tăriceanu şi Băsescu se poate circumscrie acestei scheme. Cel mai probabil, Tăriceanu a renunţat la demisie pentru că i-au ajuns la urechi zvonuri cum că Băsescu nu l-ar mai fi numit tot pe el prim-ministru. Pentru ca alegerile anticipate să fie declanşate cu succes, să se desfăşoare repede şi în avantajul Puterii, ar fi trebuit ca premierul şi preşedintele să funcţioneze ca un tandem ireproşabil. Undeva, pe drum, firul s-a rupt. Tăriceanu a mirosit o trădare, poate că Băsescu a şi plănuit-o. Acum fiecare îşi face jocurile plecînd de la premisa că celălalt l-a trădat. Cum, de altfel, fiecare dintre ei se şi aştepta. Iar acum, fiecare este convins că a intuit corect.
