De ce România nu poate „cere“ Basarabia
A fi patriot nu te scutește de la a fi și inteligent. Mai rău, patriotismul dublat de naivitate este cea mai bună invitație pentru ticăloși de a prelua inițiativa. Scriu aceste cuvinte gîndin-du mă la manifestarea din week-end-ul trecut a tinerilor din Acțiunea 2012, pe care încă îi consider mînați de intenții luminoase. Poate că doar vîrsta și insuficienta cunoaștere a realităților lumii în care trăim i-au făcut să ceară ceea ce au cerut. Poate că doar teribilismul i-a împins să se încaiere cu forțele de ordine și să-și instaleze corturile, pentru o noapte, în Piața Universității. Poate. Și tot la fel de bine, poate că deturnarea politică a manifestării a ținut doar de manifestarea plenară a instinctelor de animal politic dinspre alianța conjuncturală Sebastian Ghiță – Traian Băsescu. Iarăși, poate.
Desigur, relația privilegiată cu Republica Moldova reprezintă unul dintre stîlpii politicii externe a României post-1989. Nici nu se putea altfel, e mai întîi de toate o datorie istorică. Ca, de altfel, și sprijinirea și dezvoltarea românității dincolo de Prut. Nici visul reunirii nu poate fi reprimat, acesta poate fi menținut și subscris proiectului european. Reunirea României și Republicii Moldova poate fi făcută în cadrul proiectului european și, în nici un caz, în sfera de influență a Maicii Rusii. Aceea nu mai e reunire, aceea e înrobire colectivă.
Lucrul cel mai bun pe care România îl poate face în această direcție este să sprijine modernizarea Republicii Moldova, crearea unui stat de drept, funcțional, bazat pe principiile europene. Iar pentru asta, România trebuie ea însăși să respecte aceste principii. De aceea, cerința ultimativă a tinerilor din Acțiunea 2012, ca instituțiile statului român să-și asume în mod oficial obiectivul unirii, este de neacceptat. Cu părere de rău, îi transmit domnului Simion, liderul acestei organizații, despre care am înțeles că are un master în istorie, că istoria nu este relevantă în relațiile internaționale, oricît de patrioți am fi. Și așa trebuie să fie. Altfel, războaiele nu s-ar termina niciodată.
Aproape nu există mit național care să nu cuprindă și ideea nedreptății istorice (adesea, ideea se găsește chiar în centrul mitului). Mai toate națiunile au suferit și trebuie să acționeze pentru curmarea în viitor a acestor nedreptăți. Dar dreptatea unuia este, inevitabil, nedreptatea celuilalt. În anumite momente nefaste ale istoriei, unele națiuni ajung să fie conduse de lideri care promit repararea nedreptății acum și aici, prin acțiune directă. În asemenea situații, dezastrul e garantat – iar domnul Simion, care are un master în istorie, ar trebui să o știe foarte bine. Asemenea „conducători patrioți“ ajung pînă la urmă adevărați călăi ai propriilor națiuni.
Uniunea Europeană s-a creat tocmai pentru a pune capăt acestor tendințe, dînd națiunilor pînă mai ieri rivale un obiectiv comun. Fără a fi perfect, proiectul a adus membrilor pace și prosperitate de-a lungul a multe decenii. Chiar și României – cine nu crede, să dea o fugă în Ucraina sau în Republica Moldova.
Și mai e ceva, important și grav în aceeași măsură. România nu-și poate asuma desființarea unui stat vecin, recunoscut de comunitatea internațională și pe care ea însăși l-a recunoscut. Dacă statul român ar face această eroare istorică – precum îi cere imperativ domnul Simion –, ar trece în categoria celor revizioniste.
Una este ca, într-un anumit moment istoric, cetățenii de dincolo de Prut să-și dorească, în mod liber, participarea la o construcție statală în cadrul României și cu totul alta este ca România să-și afirme din start acest obiectiv. Un asemenea gest nu numai că ar încălca regulile pe care este constituită Uniunea – statele membre nu au pretenții teritoriale unele față de altele și nici față de terți –, dar ar fi un imens cadou făcut politicii agresive a Rusiei în regiune. De ani de zile, propaganda Kremlinului se străduiește să acrediteze ideea că Ocidentul nu e cu nimic diferit de Rusia. Că e la fel de corupt, de abuziv și de agresiv. Că urmărește, la fel ca Rusia, extinderea sferei sale de influență. Și iată că, într-o bună zi, un stat aparținînd Occidentului, România, ar veni să confirme teoria rusească, declarînd oficial că va acționa pentru desființarea (și, vor spune rușii, anexarea) unui stat vecin.
Anexarea Crimeei și-ar găsi astfel o strălucită justificare, pusă pe tavă chiar de către un membru al Occidentului. În definitiv, și Crimeea a aparținut, cîndva, Rusiei. Moscova ar avea, deci, tot dreptul de a-și continua politica agresivă, iar riscul de război în regiune ar crește exponențial. Ar fi toate acestea în folosul României? Evident, nu. De aceea n-ar fi rău ca patriotismul să fie dublat și de un dram de inteligență. Iar dacă în cazul tinerilor patrioți din week-end este de așteptat ca înțelepciunea să vină cu timpul, în ceea ce-i privește pe aceia care au instrumentat politic acțiunea, simpla naivitate nu poate fi o explicație.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.
