De ce presa abandonează unele subiecte importante
Există un curent de opinie printre jurnaliști care spune că principiul obiectivității este supraapreciat și, în realitatea verificabilă, imposibil de aplicat. Am auzit de mai multe ori această teorie care spune în esență că, pentru a fi relevant, jurnalismul trebuie să fie militant. Să facă din subiectivism misiune și din echidistanță maximum un deziderat pentru alte timpuri și altă generație. Explicația pentru această linie de argumentare stă în frustrarea pe care o întîmpină orice ziarist atunci cînd remarcă lipsa de reacție a societății în fața dezvăluirilor, demonstrațiilor sau revelațiilor sale transformate în materiale de presă și aduse la cunoștința opiniei publice.
Alegînd să vorbești doar cu o parte a publicului, spun adepții acestui raționament, ești sigur că măcar acei oameni vor fi un pic mai informați. Însă, în absența unei baze comune, a unui numitor comun, această tactică nu face decît să adîncească falii. Un cerc vicios care lasă, pînă la urmă, senzația unei societăți dezorientate, ai cărei membri au rămas de mult fără repere comune. Am ales cîteva exemple recente de materiale de presă rămase, practic, fără nici un ecou în afara bulei, mai mari sau mai mici, create în jurul entităților media care au ales să le publice.
Mugur Isărescu și Securitatea
„Sursa Manole. Sub acest nume de cod s-a ascuns, înainte de 1989, actualul guvernator al Băncii Naționale a României. Se afla în evidențele UM 0195, adică sub controlul Contraspionajului Extern din Centrala de Informații Externe.“
Informația, susținută și de documente, apare în România liberă și este completată de un articol din PressOne din care aflăm, printre altele, că SRI este un pic îngrijorat după ce s-a aflat că dosarul Institutului de Economie Mondială (al cărui angajat a fost, în anii ’80, Isărescu) nu a fost bine „periat“ înainte de a fi trimis la CNSAS.
Reacții? Slabe. Aproape inexistente. Subiectul a fost preluat doar marginal și a dispărut cu totul de pe agendă după cîteva zile. O discuție serioasă despre rolul guvernatorului BNR în perioada post-decembristă în lumina acestor dezvăluiri? Aș!
„Noi sîntem statul“
Sînt ani de zile de cînd Evenimentul zilei a încetat să mai fie publicația numărul unu a României. Schimbările curioase de acționariat și linie editorială au împins „bulina roșie“ într-o zonă mai degrabă neclară a peisajului mediatic. Și totuși, serialul „Noi sîntem statul“ publicat în ultimele săptămîni ar fi meritat, poate, mai multă atenție. Nu a primit-o.
Evz nu reușește – probabil nici nu încearcă – să găsească infracțiuni, însă pune destul de multe și relevante întrebări legate de relațiile personale dintre politicienii, magistrații și șefii de servicii secrete care obișnuiau să socializeze nefiresc de mult departe de ochii publicului. Altfel spus, lasă să se înțeleagă Evz, procesul de luare a deciziilor avea loc în afara cadrului instituțional firesc, administrația fiind folosită drept camuflaj pentru agenda celor implicați. Rezultatul e că, deși s-a dorit întărirea statului, statul e singurul care pierde pe linie. Nu am să întreb dacă ați citit seria de articole sau dacă le-ați văzut dezvoltate în altă parte. Am să întreb dacă ați auzit de ele.
Averea familiei Dragnea
Săptămînile trecute am aflat de la HotNews traseul unei complicate afaceri cu o fermă de porci ajunsă de la o firmă apropiată președintelui PSD Liviu Dragnea la fiul acestuia. Pe fundal, vocea tatălui, aflat în poziția de principal actor al guvernării, poate fi auzită vorbind despre subvențiile pentru – nici o supriză – crescătorii de porci. Un subiect care, din nou, ar fi meritat mai multă atenție și, poate, eforturi de investigație din partea unor instituții de presă cu resurse mai mari decît ale HotNews. Însă, la fel ca și în cazul celorlalte două exemple, subiectul a fost citat doar marginal și, în cele din urmă, a fost uitat sau abandonat.
La fel s-a întîmplat și cu investigația Rise Project privind concediile domnului Dragnea în Brazilia alături de un grup întreg de milionari și politicieni români. Povestea are toate ingredientele unui thriller (faptul că unul dintre membrii grupului s-a sinucis în toaleta unui avion e doar unul dintre detalii), însă ea nu a făcut decît să agite un pic timeline-urile de Facebook, fără să fie preluată și continuată într-un mod relevant de alte organizații de presă.
S-ar putea crede că invidia e cea care oprește presa să discute subiectele concurenței. Asta ar fi cumva de înțeles, însă mă tem că nu e explicația principală. Multe dintre redacțiile românești au abandonat, pur și simplu, lupta pentru public, alegînd mai degrabă să afirme și să confirme prejudecățile micului sector de audiență pe care au reușit să și-l aloce fiecare.
Știm deja unde să ne uităm dacă nu ne place Dragnea, la fel cum știm unde să căutăm argumente pentru antipatia față Iohannis. Însă ceea ce publicul nu poate să facă și nici nu ar trebui să facă este să fie obligat să se comporte ca departamentul de monitorizare de presă al unei instituții publice sau corporații.
Imaginea presei românești în 2017 evocă situația unor oameni aflați în tuneluri paralele care își strigă cu toții adevărul fără să fie conștienți că lumina pe care o văd la celălalt capăt este aceeași. Lucrăm cu adevăruri de nișă, cu aerul că doar al nostru e valabil. Nu e. Sînt complementare.
Publicații ca Mother Jones, Breitbart sau Think Progress (toate din Statele Unite) sînt exemple că se poate și așa. Se poate, dar, în cursa pentru atenția publicului de nișă, se pierde destul de repede sensul de misiune publică al jurnalismului. Adică dorința de a face bine societății în ansamblu și nu doar celor asemenea ție.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
