De ce n-am crede că cele mai improbabile vise pot deveni realitate?

Se apropie iar timpul simulărilor, acel examen fără statut de examen pe care an de an îl desfășurăm în sistemul de învățămînt. Dacă ne-am uita în DEX, am vedea că sensul termenului se învîrte milimetric în jurul ideilor de falsitate, de prefăcătorie, de inducere în eroare. Sigur, primul sens e explicat ca „încercare de a face să pară real (deși nu este) un fapt, o stare sau o situație”.

Nu mai știu exact cu cîți ani în urmă au fost acestea asimilate sistemic la noi. Nici nu știu dacă în alte țări se practică acest sistem – n-aș prea crede –, care, deși are o intenționalitate pozitivă, mie nu îmi mai este deloc drag, poate și pentru că îl văd ca pe o rotiță dintr-un mecanism general de evaluare pe care l-aș vrea zdruncinat din rădăcini. Înlocuit, nu schimbat, cu altceva.

De unde au apărut, însă, aceste simulări naționale? Din presiunea pe care o pun părinții asupra școlii, privind rezultatele la examene. Și de unde această imensă presiune pusă pe rezultatele la examene? Din relevanța lor în procesul de trecere în etape superioare de școlarizare: de la gimnaziu la liceu și de la liceu la facultate. Examenul de evaluare națională de la sfîrșitul clasei a VIII-a stabilește ierarhii pe baza cărora se intră la liceu, iar bacalaureatul are pondere semnificativă în intrarea la facultate. Ca atare, presiunea este de situare cît mai sus într-o ierarhie numerică. Ei bine, pentru a se asigura de reușita poziționării cît mai sus în această ierarhie, părinții au început cu ani mulți în urmă să pună presiune asupra sistemului, apoi întreaga societate s-a poziționat cam în aceeași perspectivă. Simulările au devenit un fel de repetiție a examenului, cu consum uriaș de resurse logistice, de timp și de energie, implicit financiare. Relevanța lor însă este relativă, elevii nici nu sînt, în acest moment al anului școlar, motivați încă suficient, nici nu au materia în întregime sistematizată, mulți se apucă de organizarea ei în ultimele două luni de școală doar.

Dacă în vremuri normale mai erau cum erau, acum, în condițiile pandemice, simulările acestea devin ceva greu cu adevărat de organizat la nivel național. În fiecare zi se schimbă harta claselor și a școlilor aflate în online sau față în față, profesorii la rîndul lor ba vin la școală, ba se infectează și intră în carantină, este o fluiditate a acestor schimbări care face greu de previzionat că într-o dată anume chiar se va putea ține această repetiție de examen in situ cu toate clasele din țara aceasta. De aceea, consider că în acest an se putea renunța la această centralizare, solicitîndu-li-se eventual școlilor să organizeze simulări interne, cu subiecte similare celor de la examene. În fond, chiar și cu subiectele de antrenament, care sînt de ordinul zecilor din anii precedenți, se putea acoperi la nivel local această simulare sau cu unele realizate în școli sau, eventual, la nivelul inspectoratelor școlare.

Pentru că spuneam mai sus însă că aș vrea o schimbare a sistemului de evaluare, îmi permit să visez puțin, distopic, desigur. Dar visele uneori se întîmplă să se mai și împlinească, oricît ar părea ele de greu realizabile, de idealiste, de îndepărtate.

Îmi imaginez o școală, la nivel preuniversitar cel puțin, fără note. Veți zîmbi și poate că aveți dreptate. E greu să accepți ceva cu totul nou, cînd zeci și sute de ani te țin legat de o formulă. Dar de ce nu ne-am imagina că și la gimnaziu, respectiv la liceu, ar putea funcționa sistemul calificativelor, așa cum funcționează la clasele primare. Cinci calificative, care să definească nivelul de competență la care ajunge elevul la finalul unui semestru. Fără note sau calificative intermediare, ci cu fișe de progres și cu acest calificativ final, însoțit de o justificare a sa pe baza unor descriptori de performanță pentru fiecare clasă și materie. Fișa de progres să evidențieze etapele parcurse de elev, iar justificarea calificativului să indice, raportîndu-se la descriptorii de performanță, ce a asimilat elevul la nivel de informație și ce a dobîndit la nivel de competențe. Vreau să spun că, pe parcurs, elevii nu ar fi deloc evaluați prin sarcini specifice, oral sau prin teste? Nu! Să fie evaluați, desigur, conform unui algoritm care să includă și testări, și proiecte, și răspunsuri orale, să aibă evaluări sumative la final de unitate de studiu, dar nici acestea să nu se cuantifice prin note, ci prin observații punctuale în fișa de progres. E greu de acceptat un astfel de sistem? Știu, pare șocant.

Se poate ridica întrebarea: bun, dar atunci cum se mai face selecția și repartiția la liceu? Mai întîi, cum am mai spus în alte ocazii, cred că agitația și lupta aceasta pentru ca elevii să ajungă în anumite licee este nesănătoasă. Aș vedea trecerea la liceu în mod firesc, prin alegerea filierei potrivite pe baza acestor rapoarte anuale justificative (care ar indica, desigur, ce filieră și specializare i se potrivește mai bine), respectiv prin rămînerea într-un fel de circumscripții. Cu eventuale variații, de tipul aplicării dosarului în mai multe părți, respectiv acceptarea lor pe baza unor criterii specifice stabilite de licee. Sigur, aici pot fi dezvoltate soluții care să aibă un grad ridicat de echitate.

Bacalaureatul l-aș vedea tot fără note. Diferențiat pe profiluri și cu calificative, eventual cu posibilitatea de a accede și la bacalaureatul unui profil superior. Dar cu admiterea la facultate cum ar rămîne, dacă bacalaureatul nu ar fi un examen cu note, ci cu calificative? Păi, ar rămîne tot așa: facultățile și-ar selecta clientela pe baza unor portofolii care să conțină fișele de progres și rapoartele justificative, scrisori de intenție, eventual anumite proiecte și, de ce nu, prin interviuri.

Vi se pare de nerealizat, utopic, idealist? M-am jucat puțin. În fond, de ce n-am crede că cele mai improbabile vise pot deveni realitate?   

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.