De ce este Stolojan popular?

Liderii PNL au descoperit cu uimire că platforma Stolojan-Stoica atrage adepţi şi că vreo cîteva zeci de notabili ai partidului au semnat un fel de apel la unitate. Cînd tu dai afară pe cineva şi alţii cer unitate cu acel cineva, asta arată că ai o problemă, oricîte volute diplomatice ar folosi semnatarii apelului. Uimirea liderilor PNL este surprinzătoare. Era de aşteptat că a doua persoană ca popularitate de pe scena politică va rupe serios din baza electorală şi de cadre a partidului. Oricîte comitete şi comiţii de exclus oameni se întrunesc la PNL, popularitatea nu poate fi decisă pe holuri şi votată în şedinţe. Atunci cînd a exclus pe bandă grupul Stoica-Stolojan, conducerea PNL nu doar că a încălcat bunul-simţ care permite membrilor unui partid democratic să-şi critice conducerea, dar a făcut şi o imensă greşeală de calcul: cîtă vreme se manifestă în cadrul partidului, chiar dacă îţi sînt inconfortabili, îi mai poţi controla printr-o combinaţie de posibile recompense şi probabile pedepse ("nu vrei o funcţie?"; "poate te dau afară!"). Odată excluşi, ei au nu doar libertatea, ci şi interesul să se manifeste cu toată forţa împotriva conducerii care i-a exclus. Pare că şefii liberali actuali au crezut sincer că excluderea din partid înseamnă finalul, retragerea, că fără partid nu mai însemni nimic. Şi acum se arată surpinşi: "uite, dom’le, noi l-am dat afară şi el tot mai mişcă!". Nu doar că mişcă, dar îi mişcă şi pe alţii. Cum peste tot în PNL conducerea se alege pe liste, inevitabil rămîn întregi grupări pe afară. Practic, fiecare filială a PNL are o grupare dominantă şi una disidentă, de aici şi numărul comitetelor de sprijin pentru Platforma Liberală. La asta se adaugă atractivitatea popularităţii lui Stolojan. Politica românească este încă puternic personalizată. Liderii fac partidele, nu invers. PD a fost în formă cîtă vreme Petre Roman însuşi era un lider veritabil, nu un patetic invitat permanent la OTV. Cînd Roman s-a apropiat, el, personal de pragul insignifianţei, şi partidul risca să dispară, fiind ridicat abia ulterior de Traian Băsescu. Singurul exemplu cînd un partid a făcut un lider, a fost cel al lui Adrian Năstase. Cum transplantul nu a reuşit, Năstase s-a prăbuşit pentru că el, personal, nu avea substanţă. Era modelul vechiului nomenclaturist: nu îl alegea nimeni, datora totul partidului. Spre deosebire de Tăriceanu, Stolojan oferă o perspectivă: propria popularitate şi alianţa viitoare cu Traian Băsescu. Oamenii cunosc sondajele şi acţionează ca atare. Băsescu şi Stolojan înseamnă primele locuri în topul popularităţii. Tăriceanu et comp. înseamnă pierderea în coloană. Cei care nu au nimic de pierdut în prezent, dar aşteaptă ceva pentru viitor, au sărit repede în barca Stolojan. Este un calcul pur raţional şi profund pragmatic. În schema lor, la Platforma Liberală se împart deja funcţiile de miniştri şi parlamentari, pentru înlocuirea actualilor miniştri şi parlamentari PNL. Faptul că Stolojan rămîne atît de popular în sondaje este totuşi destul de interesant şi greu de explicat. Vorbim de o persoană care a dat un colosal semn de slăbiciune cînd s-a retras, în 2004. Iar slăbiciunea nu este apanajul învingătorilor, mai ales în politică. Mai mult chiar, nu a dat nici o explicaţie clară pentru acel moment, lăsînd imaginaţia publică să zburde în voie, motiv pentru care ieşiri de genul Cosmin Guşă, care l-a acuzat că ar fi ofiţer acoperit, mai sînt încă băgate în seamă. În plus, Stolojan este un adevărat anti-orator, pare prins într-o permanentă luptă cu cuvintele, care fug de el. Nici măcar nu este un om proaspăt. Dimpotrivă, are un trecut consistent în această tranziţie politică, de la mandatul de prim-ministru în 1991-1992, la susţinerea lui Iliescu în 1996 şi candidatura ratată din 2000. Şi atunci cum de este popular Stolojan? Pentru că oamenii îl văd reţinut şi serios. Iese astfel din pluton. Se remarcă prin absenţe prelungite şi prin nespectaculozitate aşezată atunci cînd apare. Oamenii îl văd pe Stolojan ca un om politic "altfel". Avem o clasă politică unde domină dorinţa disperată de a ieşi pe sticlă şi de a avea ziarişti la conferinţele de presă. Se întreţine astfel un fals clasament politic: numărul de apariţii este echivalat cu popularitatea. Nu contează că primim permanent dovezi că nu este aşa. Un Cosmin Guşă nu creşte în sondaje oricîte fumigene băgate în seamă de presă lansează. Politicienii noştri trăiesc cu iluzia că, dacă apari la televizor cît mai mult, eşti şi ascultat, şi votat cît mai mult. În schimb, Stolojan se remarcă prin discreţie. A avut mai puţine apariţii în 16 ani decît Guşă în jumătate de an. A stat aproape 2 ani la Cotroceni, perioadă în care a dat doar cîteva interviuri. Nu se înghesuie să apară şi asta nu pentru că ar fi un geniu al comunicării, ci pentru că nu îi place. Iar atunci cînd apare, totuşi, oamenii îl ascultă pentru că pare un eveniment: a mai ieşit Stolojan. În plus, are permanent aerul că vorbeşte despre chestii serioase - politici, bani, investiţii, rezultate etc. - spre deosebire de ceilalţi, care se ceartă şi se bălăcăresc. I-a răspuns scurt lui Cozmin Guşă, zicîndu-i că spune prostii şi a trecut la altceva. Raoul Girardet dă, în a sa Mituri şi mitologii politice, exemple din Franţa anilor ’50 care seamănă uimitor cu evoluţia lui Stolojan. Acest aer de om care apare rar şi spune lucruri serioase întreţine mitul Stolojan, mit ce funcţionează de cînd a fost prim-ministru şi nu e altceva decît o clasică activare a mitului salvatorului în versiune tehnocrată.