Cyborgi amorali

S-a întîmplat să urmăresc un discurs al Theresei May ținut în fața unei confederații patronale britanice. Doamna May interpreta cu patos partitura politicianului care știe, vrea, poate și face lucruri. În cazul de față subiectul era, evident, Brexitul. De altfel, atunci cînd vine vorba de politica britanică, aproape orice altă temă pică în subsidiar zilele astea.

Dincolo de detaliile tehnice legate de acordul de principiu privind forma pe care o ia despărțirea de Uniunea Europeană, am remarcat cu mirare entuziasmul cu care premierul britanic vorbea despre eliminarea drepturilor de circulație pentru cetățenii statelor Uniunii Europene. Fostă adversară a ideii de Brexit, Theresa May a luat în brațe mandatul care duce la ruptură fără să simtă cine știe ce stînjeneală izvorîtă din contradicțiile recente ale carierei sale.

Dar e un spectacol bizar. Privirea robotic-tristă a premierului britanic e în evidentă contradicție cu tonul folosit în speech-uri și, împreună, aceste detalii compun un soi de franken-politician dezumanizat și irelevant, dar, probabil, util.

Doamna May face ce trebuie făcut pentru a menține o oarecare aparență de respectabilitate pentru establishment-ul politic britanic. E mai puțin excentrică decît, să zicem, Boris Johnson, mai puțin iresponsabilă decît Nigel Farage și mult mai puțin ambiguă decît Jeremy Corbyn. Șefa guvernului de la Londra are, totuși, ceva dintr-o dirigintă de școală lipsită de talent, dar cu simțul datoriei, în mijlocul unei clase pline de elevi turbulenți care, cînd nu își manifestă zgomotos disprețul, o ignoră militant.

Nu e clar dacă guvernul May va supraviețui unui vot în Parlament pe tema acordului cu Uniunea Europeană. Într-un gest de un umor isteric, însuși negociatorul acestui acord a demisionat și l-a denunțat la scurt timp după ce conținutul său a fost făcut public. Ca fapt divers, negociatorul respectiv, unul dintre principalii susținători ai separării UK de UE, e căsătorit cu o braziliană, ceea ce mărește deja dincolo de limitele tolerabile cantitatea de ironie care acompaniază aproape orice gest al vreunui suporter al izolaționismului și excepționalismului britanic. Li se adaugă brexiterii care au cerut pașapoarte străine în așteptarea evenimentului și cei care au început să își mute rezidența fiscală sau parte din business în alte state.

Nu e vreo știre faptul că politicieni ca May sau fostul negociator Dominic Raab nu reușesc să fie consecvenți cu propriile convingeri, propriile declarații și, de ce nu, cu istoria personală. De altfel, tactica dublului discurs a devenit aproape regulă peste tot, inclusiv în România, în care statul paralel e denunțat de fiecare politician care ia masa cu cîte un șef de prin serviciile secrete.

Ceea ce este stupefiant e lipsa de reacție fermă a publicului, absența consecințelor. În Marea Britanie, doamna May poate îmbrățișa o agendă xenofobă cu aerul că își salvează țara, iar în România și aiurea se debitează prostioare locale egale ca enormitate, însă, poate, nu atît de influente la nivel internațional. Asta nu le face mai puțin grave și mai puțin distructive pentru publicurile care le acceptă.

Globalizarea a adus cu sine și acest tip de politician fără trăsături. Cyborgi amorali fără trecut sau viitor, dar cu un prezent de moluște non-ideologice, preocupați de putere și cam atît. Pentru confirmare aruncați o privire în direcția doamnei Viorica Dăncilă. Șefa guvernului român nu dă niciodată semne că are idei proprii, că își controlează viața publică în vreun fel, că își duce viața și cariera în baza unui set de principii cît de cît verificat sau verificabil. Se mulțumește cu prezența fizică pe scaunul acela de la Palatul Victoria, într-un soi de triumf tîmp (sau răzbunare, dacă vreți) al tuturor celor care au crezut vreodată că merită ceva, dar n-au fost în stare să spună de ce.

Știu că sînt oameni care cred că nu e chiar cel mai rău lucru să ai în fruntea țării domni și doamne construiți din teflon și fără ambiții de a schimba lumea. Dacă te gîndești ce dictaturi au fost și sînt încă posibile, argumentul e valid. Însă dacă te uiți dincolo de ridicolul pentru care cineva ca doamna Dăncilă-Underwood nu are organ de detectare, vezi că, pentru a se menține la putere, cyborgii noștri sînt dispuși să deschidă ușa oricărei idei toxice care le e pe moment de folos.

Britanicii nu își vor aminti niciodată de Theresa May așa cum își amintesc de Churchill. Românii nu vor trăi niciodată sub vreo dictatură Dăncilă, fie și numai pentru că umorul ar face-o invalidă din start. Însă urmările politicii fără conștiință, rușine sau decență se vor simți pentru mult timp de aici înainte. Normalizarea absurdului, dispariția responsabilității și absența busolei fac posibilă dispariția unor limite de conduită și caracter pe care le-am fi vrut totuși acolo.

Și, din nou, intervine ironia. Dispare bunul-simț, dar se ridică granițe fizice. Dispar marile idei și se ridică meschinăria. Binele public devine strict o afacere personală, iar, la final, fiecare rămîne singur. Societatea e înlocuită cu grupul (infracțional organizat, uneori) și fiecare dintre noi se descurcă pe cont propriu. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.