Cum să (nu) pierzi Moldova

La ora la care scriu acest text, Republica Moldova nu are încă guvern. Șirul de renunțări și refuzuri crește aproape zilnic, iar, pe fundal, cetățenii Chișinăului cer în stradă alegeri, demisii, reforme, contrareforme. E o spirală cacofonică a dezastrului în care statul vecin se scufundă încet-încet, fără ca vreunul dintre actori să facă mișcări decisive și fără ca în afara granițelor să existe prea multă atenție pentru soarta acestui teritoriu lăsat de istorie undeva în zona gri a preocupărilor secundare.

De altfel, nici măcar în România care, teoretic, are o relație privilegiată cu Moldova, întîmplările de azi sau de ieri de la Chișinău nu sînt subiecte de deschis jurnalul.

Pentru cei puțini, interesați de ceea ce se întîmplă peste Prut, există site-urile moldovenești de limbă română sau analizele publicate prin revistele de politică externă din Occident. Mai sînt, evident, și entitățile media rusești, dar fiorul propagandistic-tîmp care străbate textele alea e greu de suportat și greu de luat în serios. Media rusești sînt utile doar în măsura în care ai instrumentul de interpretare pentru a deduce uneori intențiile Puterii de la Moscova. Altminteri, pe ele poate ar trebui aplicat din oficiu un soi de „parental advisory“ geopolitic: „Propagandă și, arareori, informație“. Iar cine a avut, totuși, răbdare să le urmărească știe că nici măcar jurnaliștii de stat ai Kremlinului nu au vreun interes major pentru subiectele de la Chișinău. Pînă și ei au preocupări mai importante.

În România, această relativă lipsă de atenție a presei e împărtășită și de public. Un sondaj INSCOP, care măsura recent simpatia românilor pentru alte state, punea Republica Moldova undeva la mijlocul clasamentului – locul 12, după Austria și Polonia, și cu doar un loc în fața Japoniei. A Japoniei!

Pentru români, Moldova e un soi de amintire jenantă care refuză să dispară. Un teritoriu al eșecului istoric și al vinovățiilor. Pentru presupusul „abandon“ din al Doilea Război Mondial, pentru atrocitățile comise sub guvernare românească, pentru tratamentul arogant aplicat populației de acolo, pentru impotența contemporană a Bucureștiului, incapabil sau nedoritor de dureri de cap suplimentare.

Sigur că există unioniști. Există și pragmatici care lucrează cu promisiunea europeană pe masă, însă, adunați, toți oamenii ăștia nu ar umple probabil un tren. Nici măcar trenul Prietenia care face legătura între București și Chișinău, despre care presa scria, în primăvara trecută, că a cam rămas fără vagoane și va circula mai rar.

Explicații pentru nepăsare sînt multe. Prima ar fi un oarecare egoism. Știm prea bine că România nu e încă „reparată“, nici suficient de conectată la Occident (în ciuda calității de membru în diverse cluburi), nici suficient de bogată și nici suficient de sigură de propriul drum pentru a aloca resurse, fie ele și mentale și sentimentale, în exterior.

O a doua explicație ține de partenerii externi ai României. Occidentul nu are o politică unitară referitoare la Moldova. Diferența de abordare între Europa și Statele Unite e evidentă. La fel cum e și cea dintre statele europene. Rezonanța cuvîntului „Rusia“ e diferită la Berlin și la Varșovia.

Mai e și „detaliul“ care ține de atitudinea moldovenilor. Se spune rar la București, dar un număr important de moldoveni privesc România cu suspiciune. O bănuiesc de incompetență administrativă, de ambiții minore și meschine și, mai ales, o bănuiesc de aroganță. Istoria și incoerența Bucureștiului produc efecte, chiar dacă nu avem răbdare sau disponibilitate să le măsurăm.

Și cînd spun „moldoveni“ mă refer inclusiv la cei care trăiesc în limba română. Știu că poate părea bizar, dar la Chișinău există și români pentru care unirea ar fi semnul unui eșec. Sînt acei oameni care au îmbrățișat onest statalitatea Moldovei și ar vrea ca ea să reușească. Ei sînt, dacă vreți, rezultatul unui proces de seducție pentru al cărui eșec vina nu le aparține.

În contextul acesta, România nu poate decît să ezite între nesiguranțele proprii și nesiguranțele altora. Greu de obținut un discurs coerent.

De altfel, puținii politicieni de la București (Victor Ponta, Traian Băsescu) care au avut o preocupare pentru Moldova au preferat să își aleagă un soi de vechili moldoveni locali cu tentă ideologică, cu care au făcut un schimb de beneficii, irelevant în context macro.

E foarte ușor să îi acuzi pe cei doi că au ales acest tip de acțiune, însă, în absența unui consens național cu privire la Moldova, e greu de înțeles ce ar fi putut face altceva. Ceea ce li se poate reproșa amîndurora este că moștenirea lor „moldovenească“ nu există. Nici dl Băsescu, nici dl Ponta nu au vrut să construiască un consens pe acest subiect. Iar cei care le-au urmat în funcții nu transmit nici ei vreun semnal încurajator.

Cei doi sînt acuzați pe alocuri că „au pierdut Moldova“. E adevărat, mai nuanțat și mai puțin înverșunat decît e acuzat Ion Iliescu pentru ratarea unirii la începutul anilor ’90. Și mai puțin amar decît e acuzat Carol al II-lea pentru retragerea din 1940. În fapt, de șaptezeci de ani tot pierdem Moldova și nu înțelegem de ce.

Zilele trecute, am văzut vehiculată ideea înființării unui Minister al Reintegrării, după model coreean sau german. O idee cumva bizară cîtă vreme, oficial, ambițiile României nu sînt de ordin teritorial. Sau nu sînt deloc, pentru că acțiunile disparate ale Bucureștiului nu pot fi sintetizate în vreo strategie identificabilă.

România mai are încă de purtat conversații cu sine. Multe. Moldova trebuie să fie una dintre ele. Pentru ca această păcătoasă și obositoare melancolie a permanentei „pierderi“ a Moldovei să dispară o dată pentru totdeauna.

Sînt, peste tot prin țară, mii de garduri pe care scrie „Basarabia e România“. În spatele lor, leopardul e confuz.

Situația asta trebuie să înceteze dacă nu vrem să pierdem iar ceva ce nu putem defini exact, dar care ne sîcîie permanent.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.