Cum să furi ce nu există?
Cu foarte puţin timp înainte de aderarea noastră la UE, să fi fost prin decembrie 2006, mă vizitează o trupă de ziarişti nemţi (DW, ZDF, FAZ etc.). Cafele, dulceţuri, politeţuri. Oamenii erau în documentare, vizitau Bucureştiul şi Sofia, să scrie în cunoştinţă de cauză la momentul aderării. Din vorbă-n vorbă, îi întreb ce îi nelinişteşte în legătură cu cele două ţări. În cor, mi-au spus că au două probleme: utilizarea fondurilor europene (noi am utiliza bani munciţi de ei, în principal) şi corupţia. Deşi detest să mă autocitez (după mine, autocitarea dovedeşte lipsă totală de umor), mă văd nevoit, de dragul argumentaţiei necesare prezentului text, să vă reproduc pe scurt răspunsul meu. Le-am zis, aşadar, că nu trebuie să îşi facă griji. Cel puţin 5 ani (pînă prin 2011-2012), nu vom fi mari meşteri la făcut proiecte, iar la povestea cu corupţia m-am gîndit să le dau un exemplu pe înţelesul tuturor. Le-am zis, aşadar, că la un buget de 1 milion de euro pentru "promovare şi marketing" al unei corporaţii farmaceutice, în Germania sînt "convinşi" 10 directori de spital, în timp ce, la preţurile din România, aceeaşi companie "convinge" 100 de directori de spital. "La voi e fenomen, la noi e sistem." Cam aşa i-am lămurit eu pe confraţii mei germani în legătura cu hibele pre- şi post-aderare ale României. Nu ştiu cît de mult am greşit în aprecieri. Cert e că, la doi ani "după", din ziare aflăm două lucruri paradoxale. Pe pe o parte, că România nu "trage" fondurile. Unii politicieni dau tare şi cu "nu s-a tras nici un euro din banii europeni". Pe de altă parte, cam aceleaşi gazete informează ritos, pe prima pagină, cum că "românii sînt campioni europeni la delapidări din fondurile structurale". Cu alte cuvinte, nici nu au intrat banii în casă că s-au şi găsit compatrioţi care să-i fure. Pas de mai înţelege ceva. Singura explicaţie este că ambele păreri atît de des exprimate sînt doar simple legende româneşti contemporane. Nu este adevărat că nu s-au "tras fonduri europene" (cu acte, pînă acum, sînt 2 miliarde de euro contractaţi). Nu este adevărat nici că, la noi, banii ăştia se fură pe rupte (conform statisticilor OLAF). Nu se fură, în primul rînd, pentru că, la aşa activitate, îţi trebuie competenţă, nu glumă. Nu am atins (încă) nivelul de sofisticare în manevrat hîrtii şi dosare al italienilor, grecilor, francezilor şi celorlalţi veterani într-ale fondurilor europene. Nu am ajuns încă să luăm Lamborghini galben (trecut în acte ca utilaj agricol) pe subvenţie comunitară (s-a întîmplat în Italia), să construim şcoală de 3 milioane de euro pe o insulă locuită numai de pensionari (Grecia), să introducem la subvenţia agricolă directă terenurile aeroporturilor şi staţiunilor turistice (Franţa şi altele) sau să sponsorizăm echipa naţională de fotbal cu bani din fondurile de coeziune (din nou, Italia). La noi, abundă mai ales neregulile, nu ilegalităţile. Altfel spus, doritorii de fonduri pun ştampila pătrată în loc de rotundă şi nu semnează fiecare pagină a proiectului în stînga jos, ci în dreapta jos, nu au mereu certificate de origine (sănătoasă, hehe) pentru toate cumpărăturile şi aşa mai departe. Oricine este bugetar ştie ce nervi poate să-ţi facă "doamna de la financiar" la decont, cînd vii din deplasare şi contabila îţi cere tot soiul de trăsnăi de acte. Ei bine, înmulţiţi asta cu 2 şi aflaţi cam care este nivelul de "rigoare birocratică" a mecanismelor comunitare, atît de admirate de unii "purişti". Nu degeaba se fac apeluri peste apeluri pentru scăderea birocraţiei în actele europene. Întocmirea unui dosar eligibil pentru oricare dintre axele prioritare ale fondurilor structurale este un coşmar. Nu degeaba au apărut firme specializate care cîştigă un ban muncit din scris proiecte. Să treci la nivelul următor, adică să ai îndemînarea de a mai şi jongla pe lîngă birocraţia respectivă, ehe, asta cere timp şi multă competenţă. Care competenţă este, deocamdată, firavă în România. Luaţi cazul funcţionărimii din AM-uri (autorităţi de management, scuze de expresie) şi OI-uri (organisme intermediare, scuze din nou) care este, în general, personal de minister. Funcţionari publici, care va să zică. Unii sînt harnici şi au pus mîna pe carte. Ştiu cum să se descurce în hăţişul acquis-ului. Pînă de curînd, lucrau pe un salariu de bugetar plus un spor de "lucru cu bani europeni" (azi, în mare primejdie). Unii au devenit pasionaţi de domeniu (da, există şi dintr-aceştia) şi învaţă mai departe din pură dragoste de acquis. La schimbarea de guvern li se întîmplă să li se schimbe şeful. Cel nou nu este obligatoriu competent. E venit de la partid. Oricum, în multe cazuri, nu îi ştie. Au de ales. Mai rămîn şi riscă să fie puşi pe liber pentru că nu sînt "siguri" din punct de vedere politic sau pleacă la o firmă de consultanţă. Mai e şi varianta EPSO (adică plecatul la Bruxelles, extrem de greu, deşi nu imposibil). Dacă rămîn, tac. Stau în banca lor şi tac. Nu se iţesc pentru că nu ştiu dacă nu cumva calcă pe bec. La "vremea ficusului" (pentru connaisseuri, asta e perioada de schimbare de guvern, cînd lumea îşi mută ficusul dintr-un birou în altul), e mai potrivit să stai cuminţel şi să "calci apa". Nu e cazul să te afirmi, că nu ştii exact ce au "ăştia" în cap. Rezultatul: pană de idei în administraţie, lîncezeală, ne facem că muncim, adică un soi de paralizie enervantă. "Lasă-i nene, să facă ei. Nu zic ei că tot ce a fost pînă acum a fost prost? Lasă-i să facă, dacă se pricep mai bine. Partidul i-a pus, Partidul să scrie strategii." Cam asta e reacţia prin ministere, acum. Credeţi-l pe subsemnatul, că şi el lucrează într-o instituţie publică aflată în perpetuă schimbare de stăpîniri politice. Cred că, dintre cele două legende ("ne-atrasul" şi "furatul"), cel mai tare mă enervează aia cu furatul. Pentru că nici măcar asta nu putem, deocamdată. Nu-i nimic. S-avem răbdare. Creştem noi mari.
