Cum provocăm schimbările pe care ni le dorim?

Cînd am primit primul post, în toamna lui 1996, pe 1 septembrie am mers la școală cu decizia de numire în mînă și m-am prezentat la direcțiune. Nu dădusem concurs pentru post imediat după absolvire, lălăisem toată vara pe la mare, pe la munte, iar în toamnă mă decisesem să merg totuși la inspectorat pentru a vedea dacă nu pot prinde un post. Inspectoarea de română de atunci s-a uitat la mine lung și mi-a zis că ar fi unul, la țară, cu o parte din ore de română, respectiv cîteva de muzică. L-am acceptat, gîndindu-mă că am și școala de muzică făcută și mă voi descurca.

Eram încă un copil, la cei 22 de ani, școala era într-un sat la vreo 15 km de Cluj-Napoca, și mă dusese tata cu mașina, încă nefiind familiarizat cu soluțiile de navetă. Nu-mi aduc aminte exact primele contexte de interacțiune cu directoarea, doar atmosfera generală a școlii, aerul oarecum tihnit și cald al unui loc în care am știut din primele momente că mă voi simți bine. Mi-o aduc aminte pe directoare însă din multe alte contexte ulterioare, de pe parcursul acelui an petrecut în această școală dintr-o comunitate mixtă, româno-maghiară. Sînt sigur că a contribuit decisiv la decizia mea de a rămîne în învățămînt apoi, de a da concurs în anul următor și de a mă fixa pe post în Cluj-Napoca. Aș zice că a fost unul dintre cei mai frumoși ani, dacă nu cel mai frumos pe care l-am trăit la catedră. Directoarea aceasta era un om extraordinar de plăcut, cu o capacitate empatică deosebită. Nu-i lipseau fermitatea și seriozitatea, dar în prezența ei nu te simțeai niciodată un subordonat, nu te simțeai amenințat, tras la răspundere, pus la colț. Era mereu cu zîmbetul pe buze și construia în jurul ei o rețea energetică pozitivă, care te motiva, te încuraja, te inspira. E directoare și acum, într-o școală ceva mai mare, și ne întîlnim uneori în contexte profesionale. Îi mulțumesc, pe această cale, pentru anul pe care l-am trăit în școala condusă de ea.

Dînd concurs apoi, am ajuns titular într-un liceu industrial din oraș. Era spre periferie, ulterior s-a și desființat. Postul pe care-l obținusem fusese, culmea, tocmai al noului inspector de limba și literatura română, care-și mutase catedra într-o școală mai de centru. Am dat în școala respectivă peste un alt model de director. Inginer de profesie, un om nu rău, dar cumva lipsit de personalitate, cu ezitări în procesul decizional și în raporturile pe care le avea cu oamenii, aspecte pe care încerca să le mascheze prin atitudini și decizii uneori precipitate, aleatorii. Nu m-am simțit niciodată stresat de el, dar nu l-am perceput decît ca pe o formă, lipsită de conținut, ca pe un om care nu lasă urme pe unde trece. Vasile, pe numele lui mic, a și provocat o scenă de care n-am să uit vreodată la analiza lecțiilor pe care le-am ținut pentru examenul de definitivare în învățămînt. Fusesem inspectat de noul inspector, pe al cărui fost post mă și aflam, care fusese și director al școlii, avîndu-l pe Vasile adjunct. Scena e epică și am folosit-o narativ în romanul Partaj, dar merită să o relatez pe scurt și acum. Una dintre lecții fusese pe „Zburătorul” lui Heliade Rădulescu și, cînd analiza lecției făcută de inspector a ajuns la versul „Și cobe, cîteodată tot cade cîte-o stea”, Vasile a intervenit și a rostit scurt: „Cobe este un oraș în Japonia!”. Inspectorul a rămas mut cîteva secunde, apoi i-a replicat la fel de scurt, pe un ton nu tăios, ci mai degrabă părintesc: „Taci, Vasile!”.

Mutîndu-mă apoi în anul următor, căci începuseră să se reducă posturile, am ajuns într-un alt liceu tehnologic, mai de centru, mai cotat. Am întîlnit aici un alt model de director, dar oarecum apropiat de prima mea directoare. Era o profesoară de engleză și despre ea am mai scris. Conducea o școală-mamut, un fel de campus enorm, cu zeci și zeci de clase și specializări, cu internat, cantină, ateliere etc. Am petrecut în școala respectivă vreo opt-nouă ani, cu o întrerupere de un an, în care am fost detașat altundeva, voi aminti mai jos. Revenind, această directoare mi-a părut un model extraordinar de puternic în calitate de manager. Avînd pe cap întregul angrenaj al acelei uzine, ea, profesoară formată în spirit umanist și cu un corp profesoral preponderent tehnic și realist, avea uimitoarea capacitate de a construi și de a menține o cultură organizațională pozitivă. Era capabilă să vorbească pe limba fiecăruia, de la muncitorul de întreținere la maistrul de atelier, de la femeia de serviciu la secretară, de la profesorul de instalații la cel de română. Știind să dea mustrările cu vorbe în care se amesteca umorul cu fermitatea, știind să ajute, să ierte, să motiveze, avînd o forță incredibilă, o vitalitate neobosită, făcea efectiv să vibreze aerul în jurul ei. Am respectat-o așa cum toți profesorii o respectau, am învățat de la ea, am ajuns apoi să lucrez alături de ea prin diverse comisii și să mă bucur cînd ne mai întîlnim ocazional pe ici-colo, mai ales pe Facebook. Cîtă vreme am fost în școala ei, mi-a fost întotdeauna alături dacă am avut nevoie de vreun sfat și, de multe ori, a avut curajul să mă susțină încă din primii ani dîndu-mi clasele cele mai bune (din această școală cu specific tehnologic am ajuns să și am primul meu elev cu o mențiune la olimpiada de limba și literatura română, fapt fără precedent în acea școală), apoi făcîndu-mă șef de catedră.

S-a făcut că-ntr-un an, pe cînd eram în școala respectivă, să fiu solicitat să mă detașez într-unul dintre liceele de top ale orașului. Decedase subit, chiar înainte de începerea școlii, o admirabilă profesoară de română și, rămînînd descoperit postul, mi s-a propus mie să-l iau la detașare. În momentul detașării, directoare era o profesoară de istorie, dar la nici cîteva săptămîni a fost numit director un fost inspector, care a preluat postul. Deși nu era, pe fond, cred, un om rău, acesta avea un grobianism greu de suportat. Autoritatea agresivă, inclusiv limbajul vulgar vehiculat prin fiecare enunț, lipsa totală de tact relațional și de empatie umană mi-au rămas în minte. A decedat între timp și nu e frumos să vorbești de rău morții. Dar mă raportez la un tipar managerial, nu la un om, de fapt. A fost cel mai nefericit contact pe care l-am avut vreodată cu un director. Fără să știe să motiveze și să scoată ce e mai bun dintr-un profesor al său, conducea cu instrumentele generării fricii, a obedienței.

Mîine este proba scrisă a concursului pentru posturile de directori. În bibliografia pentru concurs se află și cartea Învățarea vizibilă a lui John Hattie, care spune cam așa: „Modul cum gîndim aduce schimbările pe care ni le dorim”, referindu-se la cultura organizațională. Sigur, afirmația este aplicabilă, în general, și altor dimensiuni ale vieții, dar eu le doresc colegilor mei care vor promova acest concurs să se subsumeze acestei afirmații într-o manieră cît mai apropiată de a directoarelor mele din primul meu an de învățămînt și din liceul tehnologic în care am fost apoi opt-nouă ani.           

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.