Criză sau redresare?
Pe CNN, titlul este: "Road to recovery" (Calea spre redresare). Pe Realitatea TV scrie mare, cît tot ecranul: "Criza. Ne aşteaptă zile grele". În aceeaşi zi. Planul de măsuri guvernamental românesc este anticriză. Uniunea Europeană lansează strategii de redresare. Prostioare de comunicare, veţi spune, nuanţe de mesaj, prea puţin importante pentru românul împilat de ratele la bancă, ameninţat de şomaj, prins între plata întreţinerii şi preţul rechizitelor pentru noul an şcolar. Dintre oficialii români, singurul care o ţine langa cu mesajele optimiste rămîne tot Guvernatorul. Acum cîteva luni a pus un pariu cu apropiaţii (pariu care a "scăpat" abil înspre presă), de curînd a afirmat că sfîrşitul anului ne va prinde pe creştere economică. Cuvîntul lui are greutate, dar pare înecat de zgomotul de fundal creat de bocitoarele de la căpătîiul economiei româneşti. Guvernatorul are experienţa bătăliei din anii ’90, cea împotriva inflaţiei. Pe pielea lui a învăţat că inflaţia este şi o chestiune de moral, de aşteptare, de mesaj. Pe atunci, negustorii aşteptau inflaţie, astfel încît măreau, preventiv, preţurile. Consumatorii aşteptau măriri de preţ, astfel încît puneau presiune pe patroni pentru măriri de salariu. Patronii aşteptau presiunea salariaţilor, astfel încît măreau preventiv marjele de profit atunci cînd expediau marfa spre negustori. Legătura dintre leu şi celelalte valute (dolarul, în principal) urmărea aceeaşi logică. Toţi ne aşteptam la o singură direcţie: devalorizarea monedei noastre. Aşteptarea dicta comportamentul. Cumpăram dolari la orice curs, valuta era refugiu de economisire (am păţit-o şi eu), pentru că nici nu ne trecea prin cap că tendinţa s-ar putea inversa vreodată. Au venit apoi şi ani mai buni. Am aflat cu surprindere că dolarul poate să şi scadă, că preţul terenurilor creşte şi creşte, că şomajul nu mai este o problemă. Problema devenise lipsa forţei de muncă. Gică contra de felul lui, în anii ăia, Guvernatorul tot trăgea mesaje în popor legate de supraîncălzirea economiei şi de creditarea exagerată. În limitele naţionale, avertiza asupra exceselor care, dincolo de Ocean, au creat criza asta. Care criză a venit. Românul a trebuit să încerce să îşi schimbe din nou aşteptările şi comportamentul. Visul de a schimba maşina s-a îndepărtat. Vacanţa în străinătate s-a scurtat sau a fost eliminată din buget. Mesajele publice s-au înnegurat, încrîncenat, întristat. S-a declanşat cursa băgării spaimei în popor. Cred că de vină este o firească nesiguranţă. Administraţia, pornind de la cel mai înalt nivel, nu este deloc sigură în ce direcţie va evolua economia naţională, pe lîngă cea mondială. Liderii noştri nu ştiu cît de adîncă este criza, care va fi impactul, cît va dura. De aceea, nu prea au idee ce să facă. Analizele externe (fie ale Fondului Monetar, fie ale unor agenţii de rating cu credibilitate ciobită) nu îi ajută defel deoarece, prea adesea, se bat cap în cap. Resurse locale valoroase de gîndire şi strategie nu prea au la îndemînă. Doresc să îi liniştesc. Nu sînt singurii în situaţia asta. Politicienii lumii, de la Obama la Sarkozy, de la Merkel la Berlusconi, bîjbîie. Au lansat planuri de redresare, au utilizat bani publici pentru a-i salva pe cei vinovaţi (nu mă întrebaţi unde e morala), au făcut apel la protecţionism în plan retoric. Ultima acţiune, cea de la reuniunea G20, frizează ridicolul. Liderii celor mai importante naţiuni ale lumii au hotărît că este cazul să îi pedepsească exemplar pe cei socotiţi vinovaţi de necaz, adică pe bancheri. Publicul cerea socoteală, dorea altoirea nemernicilor care ne-au stricat prospera linişte. După spectaculoase negocieri relatate de toată presa mondială, după ce ne-am delectat cu intriga (trebuie să îi pedepsim cumva), cu un conflict (Merkel şi Sarko vs Brown şi Obama), cu suspans (negocieri în miez de noapte), liderii cu pricina au dovedit înţelepciune: au plafonat (cumva) salariile şi bonusurile pe care bancherii le pot obţine. Omenirea este salvată, publicul este răzbunat, să trecem acum la redresarea economică. Nu puteam depăşi criza dacă ăia răi nu erau exemplar pedepsiţi, nu-i aşa? Au apărut, instantaneu, veştile bune: Franţa şi Germania raportează creştere, şomajul în Statele Unite pare a se fi domolit, China a rămas pe creştere spectaculoasă. Pa, pa, criză. Prosperitatea se apropie din nou. La scară mică, păstrînd proporţiile, ceva al naibii de similar se petrece în România. Există, totuşi, diferenţe. Nu poţi spune că, la noi, criza a pornit de la bancheri, astfel încît e greu să îi faci pe ei ţapi ispăşitori. Să-i indice pe americani drept vinovaţi este ceva total nerecomandabil unui politician sau ziarist român, astfel încît a rămas paţerul de serviciu: bugetarul. E bine. Funcţionarul public nu este chiar cel mai simpatizat individ. În plus, este posibil ca multe cheltuieli publice să fie chiar exagerate. Un mic exerciţiu de austeritate bugetară este indicat oricînd. Pentru a redeveni sincron cu restul lumii, la noi ar mai lipsi ceva: introducerea cuvîntului redresare în vocabularul oficial. Presa va urma tendinţa imediat, vă asigur. Astfel, planul de măsuri anticriză ar trebui rebotezat planul de măsuri de redresare. Ştirile privind statisticile creşterii din Vest ar trebui comentate pe larg. Orice exportator român s-ar simţi mult mai bine. Se va gîndi de două ori dacă să mai concedieze muncitori. Poate mai riscă un pic, mai strînge din dinţi, mai ia un credit şi încearcă să mai reziste, în căutarea unui client francez sau german pentru marfa lui. Dacă, în schimb, va mai auzi încă două trei-luni că, în România, criza se adînceşte, se va da bătut. Închide naibii făbricuţa. Nu mai încearcă să reziste pentru că nu mai are speranţă. Supravieţuirea în vremuri grele este pentru cei cu nervii tari. O comunicare publică adecvată poate suplini, însă, o parte din lipsa ideilor pentru economia reală. Îi poate ajuta şi pe cei mai sensibili, la capătul puterilor.
