Copiii războiului
„E alamă, domnule? E alamă?”
Mergeam, mă plimbam, în vara anului 1944, pe uliţa liniştitului sat Carcaleţi (comuna Lahovary pe atunci) şi întrebam, pe cine vedeam, dacă este alarmă antiaeriană. Abia împlinisem 2 ani, nu puteam încă să rostesc complicatu-mi nume, Nicuşor. Odată, pierzîndu-mă prin sat, n-am știut nici să spun al cui copil eram. În schimb, traumatizat fiind de repetatele bombardamente trăite, cu lunile, acasă în Bucureşti, puteam să rostesc şi să şi înțeleg foarte bine ce însemna şi ce ne aducea ala(r)ma. Părinţii nu putuseră lăsa oraşul decît la începutul verii, cînd ne-am refugiat la ţară: mama şi bunica, cu mine şi cu fratele meu mai mare. Ceea ce am trăit în tot acel timp s-a îngropat în străfundul subconştientului meu, cu excepţia unui moment legat de episodul poate cel mai înspăimîntător al atacurilor aeriene ale aviaţiei anglo-americane începute din primăvara anului aceluia. Aşa cum s-a scris, au participat mii de avioane la acea grozăvie de lungă durată.
Era în Săptămîna Patimilor, pe 4 aprilie. După spusele bunicii, crainicul unui post de radio din slujba americanilor ne încunoştiinţase de începerea bombardamentelor cam aşa: „Români, pregătiţi-vă să ciocnim împreună ouă roşii de Paşti!”. Un cinism, dacă nu autentic, desigur veridic. După instalaţiile petroliere din Valea Prahovei, după Ploieşti, Bucureștiul a fost ţinta unor repetate bombardamente, timp de luni întregi. În Capitală, loviturile aeriene vizau, printre altele, Gara de Nord, iar la marginea cartierului Sf. Elefterie, în susul străzii Izvor, clădirea Arsenalului, cocoţat pe Dealul Spirii, peste drum de Muzeul Militar (demolat la construcţia Casei Poporului), şi de monumentul închinat eroicilor pompieri ai lui Zăgănescu. Casa părintească se afla în zona aceea, pe strada Pasteur, limitrofă imensului parc sportiv cu arbori seculari, chemat pe atunci Tennis Club şi devenit, după 1990, fieful Băncii Naționale, după cîte ştiu. Acest parc se întinde pînă în apropierea dealului cu pricina. În acea zi de 4 aprilie, covorul de bombe lansate acolo a distrus Arsenalul şi fabrica de bere Bragadiru. Din fericire, multe din bombe s-au înfundat adînc, fără să explodeze, în terenul parcului, cruţînd de la distrugere vecinătatea străzilor Staicovici, Pasteur şi Lister. S-au numărat, după cum se spunea apoi, 11 bombe de acest fel. Singurul lucru de care-mi pot aduce aminte din tot acel timp de groază este că, în după-masa zilei de 4 aprilie, mă jucam liniştit în mijlocul curţii cînd am auzit deodată o bubuitură năpraznică şi că mama m-a luat imediat pe sus, spunîndu-mi gîfîit: „Uite că tata-mare s-a supărat foc pe noi, trebuie să ne ascundem repede în pivniţă!”. Ne-am ascuns deci, toată familia, în pivnița casei cu un etaj, fără să mai avem timp să ne refugiem într-un adăpost antiaerian, foarte încăpător, amplasat în incinta Grădinii Botanice. Refugiul în pivniţă a fost şi salvarea noastră, căci nenorocirea a făcut să cadă, direct pe adăpost, o bombă, ucigînd sute de persoane refugiate acolo. Au fost nimicite atunci familii întregi din vecinătatea noastră – collateral damage. Bombele vizau, probabil, Palatul Cotroceni din imediata apropiere. O placă comemorativă pusă pe locul groazei dă numărul exact al victimelor. Sper că mai exista încă. După cum se ştie, bombardamentele aliaţilor anglo-americani nu au contenit. Bombardau și rușii, dar mult mai slab, întrucît nu aveau destule avioane pentru asta. Imediat după 23 august, la întoarcerea armelor, ne-au mai bombardat zdravăn şi nemţii, distrugînd, printre altele, Teatrul Naţional.
După cîțiva ani ne jucam, copiii din cartier, de-a războiul printre dărîmăturile fabricii de bere și ale Arsenalului, unde găseam cazemate distruse. Copii ai războiului fiind, de-a ce altceva ne puteam juca? Cu cartuşe netrase, cu schije de bombe, cu grenade dezamorsate şi cu căşti de luptă găurite. De pe urma acestui joc îngrozitor, unii s-au ales cu cîte un braţ ori cu degete sfîrtecate, cu faţa vătămată ori cu cîte un ochi ars.
Generaţia mea, cea a celui mai cumplit război (pînă acum!), a avut încă şi altele de tras într-o Europă răsăriteană mult urgisită şi după război. Alţi copii ai războiului din Coreea, Vietnam, Ruanda, Afganistan, Cecenia, mai recent din Irak şi Siria, au trăit grozăvii similare, iar acum, nu mult timp după ororile genocidului din Balcani, avem coşmarul încă mai aproape de noi, în Ucraina. Iarăși şi iarăși plîng acum copii traumatizaţi, îşi pierd părinţii, îşi pierd viaţa, îi vedem strigînd speriaţi de urletele sirenelor şi de bubuituri, fără să înţeleagă încă nimic din rostul existenţei în care abia au intrat.
Îmi pare că-i am aievea în faţa ochilor, că-i aud strigînd cerului surd şi neîndurat, iarăşi şi iarăşi: „Doamne, e alamă! Iar e alamă, Doamne!“.
Alexandru Cizek este clasicist, doctor în filologia latină a Evului Mediu. Este stabilit la Münster, în Germania.
Foto: flickr
