Conflict între anticorupţie şi drepturile omului?

Am asistat săptămîna trecută la un conflict spectaculos şi inutil între trei organizaţii neguvernamentale - în frunte cu Renate Weber - şi Ministerul Justiţiei, condus de Monica Macovei. Atacînd cu vehemenţă şi tehnicist proiectul de lege privind incompatibilităţile şi controlul averilor, cele trei organizaţii au reuşit să creeze impresia că Macovei a propus ceva şi prost din punct de vedere legislativ, şi odios din punct de vedere al drepturilor omului. Un necunoscător ar putea crede că asistăm la un conflict între oficiali cu puseuri autoritariste şi oengişti care reprezintă ultima redută a libertăţii. Faptul că ambele protagoniste au condus pe vremuri cea mai cunoscută organizaţie pentru drepturile omului rămîne doar un amănunt picant. Un alt grup de ONG-uri, la fel de prestigioase, au semnat, aproape concomitent şi fără legătură cu acţiunea celorlalţi, un comunicat de susţinere a proiectului de lege, solicitînd Guvernului să-şi asume răspunderea pentru el. Ceea ce i-a făcut pe colegii de la Cotidianul să titreze: "Război civil în societatea civilă". E onest să avertizez cititorul că sînt unul dintre semnatarii celui de-al doilea comunicat, aşa că voi evita să intru în detalii, lăsînd pe fiecare să judece ce propune ministerul (www.just.ro), ce critică oponenţii (www.osf.ro) şi ce răspunde Macovei. Nu voi vorbi despre orgoliile personale care au alimentat conflictul actual. De altfel, în cei cîţiva ani în care îmi fac de lucru în zona civică, au mai existat cazuri de faulturi absurde şi fagocitări reciproce între oameni care susţin aceleaşi principii mari, dar pun patimă în detalii minore. Cred că toată dezbaterea (dacă se poate numi aşa) a pornit profund greşit. Proiectul de lege îşi propune să reglementeze cap-coadă domeniul, de la definiţiile incompatibilităţilor şi conflictului de interese, pînă la Agenţia de Integritate (ANI). Criticii şi-au bazat acuzaţiile pe o comparaţie cu un proiect de lege din 2004, aflat încă în Parlament, făcut cu bună-credinţă de fostul ministru PSD al Justiţiei, cu asistenţa uneia dintre cele trei organizaţii. De aici, a rezultat o bătălie mai degrabă plicticoasă între jurişti: cine are cele mai tari definiţii şi proceduri? Ca să fie clar despre ce vorbesc, să luăm exemplul conflictului de interese (doar unul dintre multele puncte de divergenţă). În varianta din 2004, acesta apare cînd un oficial "ar putea avea un interes personal de natură nepatrimonială sau patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, precum şi interesul public". Ministerul Justiţiei consideră această definiţie atît de largă încît devine nefuncţională; prin urmare, propune propria definiţie: cînd o persoană oficială "aflată în exerciţiul atribuţiilor, emite un act, ia o decizie sau participă la emiterea unui act sau la luarea unei decizii în legătură cu care are un interes personal de natură să influenţeze exercitarea imparţială a exerciţiului demnităţii, funcţiei sau activităţii respective". Care este cea mai bună definiţie a conflictului de interese? Nu am un răspuns, decît acela că mi se pare puţin relevant în context. Ar fi fost logic să avem această dezbatere dacă nu aveam nici un fel de reglementare în domeniu şi acum făceam primii paşi. Dar conflictul de interese a fost reglementat acum cîţiva ani în România. Avem o societate în care favoritismul, nepotismul şi abuzul de funcţie în interes personal sînt mai degrabă regula, decît excepţia. Şi aici ajung la chestiunea importantă: de ce la cîţiva ani de la reglementarea domeniului avem atît de puţini oameni suspendaţi din funcţie pentru incompatibilităţi? Sau cercetaţi de fisc şi procuratură pentru abuz de funcţie în scop de îmbogăţire? Sînt două variante de răspuns. Varianta a) pentru că definiţiile de pînă acum ale incompatibilităţilor, conflictelor de interese etc. erau eronate; sau b) pentru că nu avea cine să aplice aceste definiţii. Pentru mine e de la sine înţeles că a doua variantă reprezintă răspunsul corect. Nu definiţiile ne-au încurcat, ci faptul că am dat definiţii şi am aşteptat ca acest stat foarte corupt să se cureţe de unul singur. A fost o utopie ideea că noi legiferăm incompatibilităţi şi apoi instituţiile se curăţă singure sau sînt curăţate de poliţia, fiscul şi parchetul obişnuite, care ar trebui să se ia voluntar de guler cu politicienii, pe lîngă sarcinile lor obişnuite. De aceea spun că dezbaterea (sau ce-o fi fost) a ratat tocmai miezul problemei: Agenţia Naţională de Integritate ca soluţie pentru blocajul instituţiilor obişnuite. De data asta am o părere clară: proiectul Macovei este mai bun decît cel din 2004. Acela crea un organism format din magistraţi sub control parlamentar. Reţetă sigură de blocaj şi schimbare politizată după alegeri. Era o altă utopie. Macovei propune un Consiliu Naţional de Integritate unde diverse puteri ale statului îşi trimit reprezentanţi (Parlament, justiţie, organizaţii ale autorităţilor locale şi ale funcţionarilor). Consiliul doar propune preşedintelui numirea şefului Agenţiei, după un concurs. Care şef, prin cotra-balansarea reciprocă a celor care îi ameninţă funcţia, ar deveni astfel puternic. Nu o fi un mecanism perfect, dar avem ceva garanţii de independenţă (va depinde şi de persoană, ca întotdeauna) şi sînt prevăzute mecanisme de responsabilizare (audit extern anual). Proiectul din 2004 propune o agenţie care ar fi trasă pe bară imediat ce îndrăzneşte să funcţioneze, iar Macovei propune o agenţie care are premise să fie puternică. În acest punct, criticile celor trei orzanizaţii mi se par de rea-credinţă. Au făcut din ANI un fel de bau-bau care ne va priva de drepturile cetăţeneşti (deşi controlul judecătoresc şi recursul la justiţie sînt garantat în toate etapele). Atît le-a trebuit celor de la Ziua pentru a titra ipocrit şi isteric: "Noua inchiziţie". O sarabandă a ipocriziei s-a pornit în presă, care altfel e foarte nervoasă din cauza corupţiei, dar cînd vine cineva cu o soluţie îndrăzneaţă, o desfiinţează fără măcar să înţeleagă despre ce este vorba (nu discut acum de cazul Ziua, acolo au înţeles foarte bine miza). Aş vrea să pot spune că înţeleg frica de legea 18 şi de abuzurile Miliţiei. Dar a da impresia că orice fel de control al averilor este antidemocratic pentru că asta făcea şi Miliţia este ca şi cum ai desfiinţa puşcăriile pentru că existau şi pe vremea lui Ceauşescu. Iar presa de genul Ziua a creat chiar unor oameni de bună-credinţă impresia că Macovei ne cere să renunţăm la unele drepturi ca să scăpăm de corupţie. De fapt, nu e nici o contradicţie între cele două şi, dacă ajungem să credem asta, nu mai avem scăpare: vom rămîne o ţară mulţumită că e democratică şi disperată că e coruptă. Aş vrea să pot spune că înţeleg frica de legea 18, dar nu pot. Generaţia celor care eram copii la Revoluţie nu are acest pitic pe creier. Dar avem alţii. Am experimentat de adolescenţi spectacolul unei societăţi neputincioase, în timp ce îmbogăţirea oficialilor de pe urma funcţiei este nu doar ceva banal, ci chiar un semn de reuşită socială. Rămîne trist modul în care Macovei a devenit un fel de Torquemada, fără măcar ca alianţa corupţilor din Parlament să mai fie nevoită să se agite.