Condamnare fără decomunizare

Spectacolul la care am asistat luni în Parlament nu este întîmplător. Am condamnat comunismul în fluierăturile lacheilor comunismului, aleşi democratic în legislativ. Doi peremişti, chiar preşedintele partidului şi Verginia Vedinaş, au luat cuvîntul pe motive de procedură şi, sub privirea îngăduitoare a preşedintelui de şedinţă, Nicolae Văcăroiu, nu au vorbit despre procedură. Şi-au spus părerea despre mesajul preşedintelui înainte ca mesajul să fie adresat. Vedinaş a declarat că a condamna comunismul nu este o temă importantă, aşa cum cere Constituţia pentru mesajele prezidenţiale şi, oricum, nici sclavagismul nu a fost condamnat istoric. Dincolo de prostia cu sclavagismul, ideea că cei condamnaţi deturnează o şedinţă care trebuia să fie solemnă e rezultatul faptului că România nu a fost niciodată decomunizată. Logic ar fi fost ca, odată desfiinţat un regim criminal, oamenii implicaţi în susţinerea acelui regim să fie daţi deoparte. Fără decomunizare, condamnarea formală a comunismului înseamnă prea puţin, prea tîrziu. Spun că ar fi logic, deşi în istorie acest gen de proces a fost mai degrabă o excepţie decît o regulă. Denazificarea a însemnat un model. A fost un proces complex în care zeci de mii de oficiali au trecut prin filtrul tribunalelor speciale de denazificare. Au fost grupaţi şi catalogaţi, de la mari demnitari la simpli membri ai partidului nazist. Au existat şi atunci nemulţumiri şi oameni care au scăpat de furcile caudine ale procesului, dar în ansamblu a însemnat cel mai complex proces de epurare a unei elite care a pus în practică un sistem criminal. Ceva similar au încercat să facă americanii în Irak prin eliminarea foştilor oficiali ai regimului naţionalist al lui Saddam Hussein. Procesul este controversat şi mulţi spun că a slăbit statul irakian, permiţînd liderilor religioşi şi extremiştilor de toate felurile să umple un gol natural. Raportul bipartizan Baker-Hamilton recomanda săptămîna trecută nici mai mult, nici mai puţin decît slăbirea interdicţiilor pentru foştii oficiali (cu excepţia înalţilor demnitari), iar premierul irakian a anunţat deja că e gata să-i reprimească în armată pe ofiţerii activi în timpul regimului Hussein. Procesul de lustraţie anticomunistă a fost mult mai dificil. Ce a făcut Germania postnazistă şi a încercat să facă Irakul post-Saddam s-a întîmplat după o ocupaţie străină şi după prăbuşirea totală a acelor state. Nici una dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită în lumea postcomunistă. Lustraţia cea mai radicală a avut loc în Germania de Est, dar doar pentru că a fost condusă şi aplicată de statul german unificat, dominat de germanii din Vest, adică tot un fel de străini faţă de statul comunist. Un alt caz de lustraţie dură a fost aplicată în Cehia. Legea lustraţiei a fost adopată imediat după căderea regimului şi sub presiunea psihologică a puciului anti-Gorbaciov de la Moscova, care a părut pentru un moment că poate să întoarcă istoria. Cehii au adoptat lustraţia ca măsură de salvgardare a democraţiei. În rest, nici o altă ţară nu a reuşit epurarea elitelor comuniste, nici măcar Polonia sau Ungaria, care au mers mai mult pe modelul unor comisii ale adevărului decît pe interdicţii aplicate foştilor oficiali comunişti. România a fost o excepţie în rău pentru că, deşi a avut cea mai violentă revoluţie anticomunistă, primele forţe ajunse la putere nu au fost anticomuniştii. Deşi FSN nu a fost continuator formal al PCR, bruma sa de ideologie încerca o continuitate în uitare, în cel mai bun caz. De fapt, discursul anticomunist a fost, din păcate, redus la o minoritate urbană şi educată, iar primul preşedinte plebiscitat a fost unul dintre cei menţionaţi acum în Raportul Tismăneanu. Chiar şi în anul 2000 lupta din turul doi s-a dus între două persoane prezente în acest raport: Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Decomunizarea nu avut loc niciodată, nici măcar la nivelul discursului public, continuatorii dominînd mereu spaţiul public. Nici nu e de mirare atunci circul din Parlament la prezentarea raportului. Nu e de mirare că fostul poet de curte din vremea comunismului este acum senator şi aduce grupuri de scandalagii în Parlamentul democratic al României. Acolo, îi ameninţă pe Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu că îi aruncă de la balcon, pentru că acolo trebuia să stea "tineretul PRM". Înainte de 1989, Vadim Tudor era tot vedetă media. Scria la Săptămîna, unde erau porcăiţi în numele regimului toţi cei care îndrăzneau să scoată o vorbă de nemulţumire. Pe vremea aceea, Patapievici se izola în cercul de prieteni şi de lecturi, refuzînd să fie cetăţean al acelui stat şi să participe la viaţa publică unde Vadim Tudor era vedetă. Acum 17 ani s-a întîmplat o revoluţie. Patapievici a devenit cetăţean. A ieşit în stradă, a fost arestat, dus la Jilava, bătut şi umilit de miliţieni. Vadim Tudor se ascundea de frica revoluţiei, ca un şobolan. După 17 ani, la două săptămîni de intrarea în Uniunea Europeană, Patapievici e invitat în Parlamentul democratic al României, să asiste la condamnarea regimului comunist. Senatorul ales democratic Vadim Tudor aduce o gaşcă de haidamaci şi îl ameninţă cu aruncarea de la balcon. Spaţiul public pare că îi revine tot lui Vadim Tudor. Este o imagine-metaforă: avem condamnare fără decomunizare. Prea puţin, prea tîrziu.