Comparaţi, băieţi, comparaţi

Sînt la modă comparaţiile. Am auzit că Băsescu este un fel de Hitler. Apoi că e Mussolini. Le-au scăpat ticăloşi mai vechi. Catilina ce avea? Putea să treacă şi Mircea Geoană drept Cicero. Nu poţi să-i acuzi că sînt băieţi citiţi, au rămas la Hitler. Vorba domnului Cosaşu: nu am văzut dictator care să permită să fie făcut dictator la televizor. Generalul De Gaulle a lăsat o vorbă memorabilă care se potriveşte la fix. În timp ce era acuzat de stînga că urmăreşte un regim personal, că vrea să facă din Franţa o dictatură, generalul a ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale. Şi a spus: ce părere aveţi de un dictator ajuns la balotaj? Mai nou, am văzut altă comparaţie la modă: Băsescu este un Hugo Chávez al României. E uşor de înţeles mai ales pentru străini. Chávez este noul băiat rău al lumii, un sărit de pe fix care a pus la pămînt una dintre cele mai stabile democraţii din America latină (o performanţă în zonă). Oare cum seamănă Băsescu cu Chávez? Să-i comparăm, coane Fănică! În 1992 locotent-colonelul Chávez a încercat o lovitură de stat. Nu i-a reuşit. Mai tîrziu, a ajuns totuşi preşedinte. A dizolvat Parlamentul bicameral, a schimbat Constituţia şi a instituit un legislativ unicameral, cu de la sine putere. A naţionalizat industria petrolieră, s-a pus cu amenzi pe organele de presă care îl enervau, pînă le-a închis. A interzis ONG-urile care îl criticau, a înarmat populaţia săracă, formînd miliţii populare care să-l apere de capitaliştii răi şi de americani. A arestat ziarişti pentru că exprimau dubii faţă de sănătatea sa psihică şi şi-a creat propriul show de televiziune unde stă cu orele şi face năzbîtii (a invitat-o în direct pe Condoleezza Rice la o partidă de amor la nivel înalt). Seamănă cu Băsescu, nu? Dacă tot sîntem stîrniţi spre comparaţii, haideţi să comparăm. Să comparăm suspendarea lui Băsescu cu demiterea lui Carlos Andres Perez, fost preşedinte, şi el, al Venezuelei. Omul care în 1992 a scăpat de cei trimişi de Chávez să-l asasineze fugind prin garajul prezidenţial. Fost de cîteva ori vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste. Şi el luptător pentru săraci, şi el adversar al industriei petroliere care nu se lăsa naţionalizată. Doar că nu a înarmat populaţia săracă şi nu a trimis Parlamentul la plimbare. Nu l-a ajutat prea mult, criza economică a scos lumea în stradă, s-a lăsat cu cîteva sute de morţi. Dar nu de asta l-a demis Parlamentul, ci pentru un motiv destul de încurcat: se pare că dosise nişte bani guvernamentali cu care ajutase forţele de stînga democratice din Nicaragua. Demiterea sa a dus la o criză profundă, din care s-a ridicat fostul rebel Chávez. Comparaţia e importantă în două puncte. Parlamentul venezuelean a avut totuşi ceva pentru care să-l acuze, au pus pe masă o faptă ilegală, nu l-au demis pentru "comportament general anticonstituţional" (vorbele lui Titus Corlăţean pe care mă străduiesc să le fac celebre). Apoi, scoaterea din joc a lui Perez a deschis calea lui Chávez. Frumos triumf al democraţiei. Să venim mai aproape. Lituania este, deocamdată, singura ţară europeană unde Parlamentul a demis preşedintele, în istoria modernă. Rolandas Paksas a fost acuzat că i-a acordat cetăţenie unui afacerist rus controversat şi că i-a spus că îi sînt ascultate telefoanele, în cadrul unei anchete oficiale. Curtea Constituţională l-a găsit vinovat pentru aceste delicte şi a dat undă verde Seimului să-l demită. Din nou, au avut ceva concret de acuzat. Iar Curtea Constituţională a spus că e cazul să fie demis. E drept că Paksas nu şi-a recunoscut niciodată vinovăţia, iar Curtea Supremă de Justiţie l-a achitat în procesul penal care a urmat (după ce tribunalul de primă instanţă îl condamnase cu suspendare). Să mai comparăm şi cu alte conflicte recente Preşedinte-Parlament. Boris Elţîn tocmai a fost înmormîntat ca un erou naţional. Enervat de Parlamentul dominat de foştii comunişti, primul preşedinte al Rusiei a convocat în 1993 un referendum prin care a cerut modificarea Constituţiei în favoarea sa. Curtea Constituţională s-a opus. Ca răspuns, Elţîn a decretat dizolvarea Parlamentului, suspendarea unor articole din Constituţie şi a interzis întrunirea Curţii Constituţionale. O parte din judecători s-au întrunit totuşi, motiv pentru care preşedintele le-a tăiat liniile telefonice şi a trimis tancurile să-i împrăştie pe parlamentari. Nu vreau să compar cu nimic de la noi, Doamne fereşte, doar constat cum ajung unii, dictatori, fără să comită nimic, şi cum sfîrşesc alţii pe post de erou aplaudat nu numai acasă, ci şi de liderii lumii, orice ar fi făcut. De ce este dictator Băsescu? Un dictator sau măcar un dictator în devenire scoate armele pe masă cînd se enervează pe Parlament, nu merge la televizor să se plîngă. Aşa a făcut Alberto Fujimori în Peru, care a trimis armata să convingă Parlamentul că e cazul să se lase dizolvat. În 1993, Jorge Serrano din Guatemala a pus să fie arestaţi şefii Parlamentului şi judecătorii de la Curtea Supremă. Nu i-a ieşit, armata se plictisise să intervină şi l-a rugat frumos să observe mitraliera care îi stătea în ceafă şi să plece în exil. Dar măcar omul a încercat ceva, ca să-i putem atribui ceva gărgăuni de dictator. Alte parlamente ceva mai rudimentare decît al nostru tot s-au chinuit să găsească cîte ceva, fapte concrete de acuzare, pentru a scăpa de preşedinţi ce nu le erau pe plac. Fernando Collor de Mello, primul preşedinte ales democratic de brazilieni după o lungă dictatură militară, a fost acuzat că şi-a îmbogăţit consilierii din fonduri publice. Joseph Estrada din Filipine (un fel de Florin Piersic la el acasă, un actor popular, votat masiv de telenovelişti) a fost acuzat că patrona jocuri de noroc ilegale, iar Parlamentul l-a judecat public înainte de a-l demite. E drept că procesul a fost întrerupt ceva cam brutal de manifestanţi, motiv pentru care armata l-a arestat pe cel care se mai consideră încă preşedinte de drept. Dar, oricum, au încercat să-l judece. Ştiu, nu este o companie prea favorabilă cea în care au adus România. Dar dacă băieţii veseli din Parlament tot au un chef nebun de comparaţii, merită să nu rămînem la Hitler şi Mussolini. Ca să parodiez o altă vorbă celebră: comparaţi, băieţi, comparaţi, tot va mai rămîne ceva!