Clima și banii

Evenimentul toamnei, unii ar spune al anului sau al unei generații, este întîlnirea șefilor de state și de guverne în cadrul summit-ului de la Glasgow privind schimbările climatice. Programată să se desfășoare pe parcursul a două săptămîni, întîlnirea COP (Conference of Parties) este la ediția a 26-a și vine însoțită de un cor de avertismente din ce în ce mai sobru-apocalitice. Nepăsarea față de impactul activității umane asupra mediului face deja victime și provoacă pagube uriașe. Europenii au putut constata această realitate la prima mînă, după incendiile din Grecia și inundațiile din Germania, Belgia, Olanda sau România.

Ceea ce se spune mai puțin este că, pentru statele în curs de dezvoltare, tranziția la energie verde e costisitoare, disruptivă și implică adesea costuri politice imposibil de suportat de către multe dintre guvernele presate să o implementeze. De aceea, cel puțin în debutul summit-ului, termenele de atingere a neutralității în privința emisiilor de carbon (emiterea unei cantități mai mici sau egale cu capacitatea mediului de a o absorbi) sînt sensibil diferite. Dacă Uniunea Europeană promite că va reuși acest lucru pînă în 2050, state ca India își asumă ca termen anul 2070. China, cel mai mare poluator al lumii, promite că va fi neutră din punct de vedere al emisiilor în 2060. La fel și Indonezia sau Rusia. 

La finalul lui 2020, secretarul general al Națiunilor Unite, Antonio Guterres, atrăgea atenția, la cinci ani de la semnarea acordului de la Paris privind schimbările climatice, că promisiunile multor state sînt insuficiente, ba chiar, mai grav, nu sînt respectate. 

Vestea bună este că numărul celor care contestă știința din spatele deciziilor privind încălzirea globală scade vizibil. Vestea mai puțin bună este că nimeni nu a reușit pînă acum să găsească o soluție magică prin care state ale căror economii sînt dependente de combustibilii fosili să treacă la soluții mai puțin poluante fără să provoace șocuri majore. Chiar să fie animate numai de bune intenții, state ca Rusia, Nigeria sau Arabia Saudită ar trebui să treacă, în următorii 30 de ani, printr-o schimbare care să le facă irecognoscibile. Și, în plus, migrînd către o economie „verde”, să renunțe inclusiv la beneficiile politice care decurg din proprietatea asupra unui bun de care, deocamdată, are aproape toată lumea nevoie.

Închipuiți-vă un Vladimir Putin incapabil să șantajeze Ucraina, Moldova sau Europa întreagă cu oprirea livrărilor de gaz. Sau politica de alianțe a unui guvern saudit, confruntat cu inamici interni și externi foarte puternici, dar obligat să o facă fără a fi unul dintre principalii producători și exportatori de petrol. Foarte probabil, nu doar economia ar fi diferită, ci și politica internațională. 

În ceea ce privește statele mai sărace și care nu au neapărat ambiții geopolitice, acestea sînt, în general, cel mai grav afectate de schimbarea climei și cu cea mai slabă capacitate de a implementa schimbări. Atît din lipsa capacității instituționale, cît și din lipsa resurselor.

În urmă cu 12 ani, la Copenhaga, cu prilejul unui alt summit, la fel de sobru-apocaliptic, statele dezvoltate ale lumii promiteau alocarea, pînă în 2020, a 100 de miliarde de dolari pentru a ajuta „sudul global” să facă față efectelor unui mediu în schimbare. Același Antonio Guterres recunoștea că această promisiune a fost încălcată. Saleemul Huq, directorul Centrului Internațional pentru Dezvoltare și Schimbări Climatice, explică, în revista Nature, că suma respectivă este minusculă în raport cu nevoile reale. Însă ea avea cumva caracter de simbol privind seriozitatea cu care este tratată problema. Ca într-o partidă de poker în care toată lumea a decis să joace la cacealma, înainte de întîlnirea de la Glasgow au apărut o avalanșă de promisiuni din partea statelor dezvoltate privind finanțarea luptei pentru protejarea mediului. De la incapacitatea (sau refuzul) de a oferi 100 de miliarde în 12 ani s-a ajuns la estimări privind viitoare donații și împrumuturi de 100 de miliarde anual. E un pariu aproape sigur că aceste estimări sînt prea optimiste. 

Există și oarecari motive de optimism. Unul dintre ele vine din faptul că, din considerente etice sau din calcule banale de oportunitate, s-a născut și capătă tot mai multă putere o economie verde. Automobilele nepoluante sînt tot mai accesibile, reciclarea se face la scară tot mai largă, iar consumatorii devin cu fiecare zi care trece mai eco-conștienți. Sigur, toate lucrurile astea se întîmplă mai ales în statele dezvoltate, însă e de presupus că, la fel ca și în cazul altor tendințe mondiale, și aceasta va radia către statele mai sărace. Ritmul în care lucrul acesta se va întîmpla depinde de capacitatea Occidentului de a da substanță cuvîntului solidaritate. E foarte greu să ceri, spre exemplu, nigerienilor să renunțe la petrol, dacă nu poți oferi ceva în loc care să suplinească lipsa veniturilor din această sursă. La fel cum e greu să le ceri românilor sau polonezilor să renunțe peste noapte la cărbune într-o perioadă în care coșmarul inflației revine, iar prețurile la energie par scăpate total de sub control. Între a păstra un standard de viață (nici măcar nu menționez creșterea) și a-l scădea de dragul unei urgențe măsurate în zeci sau sute de ani, decizia e totuși dificilă.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.