Cîteva ziceri care m-au lăsat mască
Spiritele s-au încins, cum era de aşteptat. Cînd spiritele se încing, oamenii mari şi care de obicei par inteligenţi spun prostii. Am strîns mai jos cîteva, sînt sigur că se spun mult mai multe. Titus Corlăţean şi-a consumat cel mai important punct din cariera sa politică: a ţinut discursul de acuzare la şedinţa de suspendare. Din multele argumente expuse acolo, mi-a rămas în cap sintagma "conduită anticonstituţională permanentă". Reiau celebra cerere din Constituţie: e nevoie de acte grave pentru suspendare. Deci, preşedintele trebuie să comită ceva concret de care să fie acuzat. Nu poţi pedepsi sau sancţiona pe cineva pentru că are o conduită, pentru că se comportă ca şi cum ar putea comite fapta pentru care îl sancţionezi. E ca şi cum ai trimite pe cineva la puşcărie pentru că are conduită de violator. Un violator este condamnat dacă a comis actul în sine, nu pentru că are conduită de violator. Un preşedinte se suspendă dacă a comis fapta gravă X, nu pentru 19 capete de acuzare, comise pe parcursul a doi ani. Urmînd logica PSD, putem spune că a comis prima faptă şi l-au mai lăsat doi ani acolo, să persevereze. Ori a comis violul şi îl arestăm, ori nu l-a comis. Dar nu ne dăm seama că are comportament de violator după al 19-lea viol. Ajung astfel la alt om mare care spune prostii. Cu voia dumneavoastră, al doilea pe listă: Ion Iliescu. Cu zîmbetul său calm, a spus de mai multe ori la televizor că suspendarea este un act politic normal, ba chiar banal, nu înţelege de unde atîta agitaţie. Doar că în Constituţie nu pare deloc aşa. E nevoie, din nou, de fapte grave. E nevoie de avizul Curţii Constituţionale şi e nevoie de un referendum pentru confirmarea suspendării. Toate acestea fac din suspendare un gest excepţional menit să salveze democraţia cînd un autocrat o ameninţă. În mod grav, deci evident. Prin abuzul de drept (Parlamentul şi-a exercitat o atribuţie constituţională, dar neţinînd cont de spiritul Constituţiei), legislativul nu a făcut decît să banalizeze o formă de cenzură a puterii prezidenţiale, prevăzută pentru cazuri excepţionale. Suspendarea unui preşedinte ales prin vot direct este un fapt excepţional, orice ar spune cei care l-au făcut. În termeni comparativi, este banal în zonele cu democraţii fragile. Indonezia, Filipine, Brazilia, Venezuela, Paraguay şi-au suspendat preşedinţi recent. În toate cazurile, pe fondul unor crize sociale sau de sistem profunde. În Europa există un singur precedent. Parlamentul lituanian a demis preşedintele (ales direct) cu două luni înainte de integrarea în UE, în 2004. A rămas demis, nefiind nevoie de referendum acolo. Deosebirea este că în Lituania, Rolandas Paksas a fost acuzat de delicte penale şi a fost găsit vinovat de Curtea Constituţională lituaniană, abia apoi fiind demis de Parlament. În România asistăm la un conflict constituţional între cele două puteri alese direct - Parlamentul şi preşedintele - dintre care una încearcă anularea celeilalte pe baza unor argumente politice: nu ne place ce spune preşedintele, ne enervează că se răsteşte la celelalte instituţii. Poate să nu ne placă ce spune Băsescu, avem dreptul legitim să ne scoată din sărite, dar asta nu înseamnă că este dictator sau că încalcă Constituţia. Ajung astfel la o altă prostie: manifestaţia din Piaţa Universităţii este nedemocratică pentru că pune sub semnul îndoielii legitimitatea Parlamentului. Asta a fost magistrală. Adică într-o democraţie cetăţenii nu pot manifesta pentru a protesta faţă de o decizie a Parlamentului. Legitimitatea acestuia este atît de sacrosanctă, încît orice contestare publică iese din sfera jocului democratic. În fine, sînt la modă interpretările. Convocăm un referendum, dar nu ne e clar ce se întîmplă dacă nu vin suficienţi votanţi cît să fie validat. De fapt, nu vrem să ne fie clar. Întrebarea ajutătoare este: cine convoacă acest referendum? Pentru că cine îl convoacă are nevoie să fie validat. Dacă nu este validat, cealaltă parte cîştigă. Este vorba despre logică elementară aici, indiferent de sofistica în jurul textului de lege. Iar acest referendum este convocat de Parlament. Este un referendum prin care Parlamentul doreşte să obţină acordul poporului pentru demiterea preşedintelui. Logic este că, dacă referendumul eşuează, atunci Parlamentul eşuează în încercarea sa de a obţine acordul poporului. Nu aş încheia totuşi fără a da şi Cezarului propriile bile negre. Declaraţia cu "voi demisiona în cinci minute" va rămîne ca o mostră de prostie făcută fără să te oblige cineva şi din care nici nu cîştigi nimic. Preşedintele Băsescu a greşit în mod inexplicabil. Nu era obligat să promită demisia şi nu era nici clar ce anume cîştiga din ea. Chiar dacă ar fi recîştigat Preşedinţia, rămîneam cu acelaşi Parlament şi acelaşi Guvern. Dacă acceptăm scenariul că s-a temut de o lege specială care i-ar fi interzis să candideze (şi din informaţiile mele s-a discutat foarte serios la PSD despre o asemenea lege), tot nu înţeleg toată bîlba legată de demisie. Odată ce a promis, am fost convins că se va ţine de cuvînt. Nu cred că va pierde la referendum din această cauză, pentru că publicul este foarte polarizat acum, iar cine îl simpatizează pe Băsescu şi crede că i s-a făcut o nedreptate va trece peste această greşeală sau îi va acorda circumstanţe. Dar Băsescu a furnizat adversarilor o temă facilă de atac, iar aceştia o vor exploata, pe bună dreptate.
