Cîteva reflecții despre valori și idealuri

Nu am corectat la examenul de simulare a evaluării naționale desfășurat luna aceasta, dar o prietenă care corecta mi-a scris să mă întrebe dacă, după părerea mea, „copilăria” poate fi considerată o valoare, deoarece avea o mică dispută cu o altă colegă, în opinia căreia putea să puncteze răspunsul unui elev care formulase o astfel de aserțiune. Elevilor li se cerea printr-un item să asocieze fragmentul de text dat cu un alt text citit sau studiat, evidențiind o valoare morală/culturală comună. Bineînțeles, am răspuns negativ. Dar contextul mi-a prilejuit reflecțiile de mai jos.

La unul dintre seminariile recente de pedagogie pe care le-am ținut, am pornit de la un exercițiu prin care i-am provocat pe studenți să își formuleze propriul ideal în viață. Sigur, mai întîi m-am trezit că mă întreabă, unii: „În ce sens, dom’ profesor?”, dar i-am rugat să răspundă pur și simplu cerinței, așa cum o înțeleg ei. Au scris care mai de care diverse chestii, dar le-am mărturisit apoi că nu vreau încă să îmi spună ce au formulat, ci că îi rog să îmi explice, mai întîi, ce înțeleg ei prin ideal. Aici au apărut niște ezitări, dar apelînd și la DEX, am convenit că idealul este o chestie care frizează utopicul, tocmai pentru că definirea lui implică raportarea la perfecțiune, la desăvîrșire. În fond, voiam să îi aduc înspre înțelegerea faptului că idealul constituie nu un scop de atins, ci mai degrabă unul de urmărit. Firește, voiam să ajung la idealul educațional, dar aveam nevoie de contextualizări și clarificări pentru asta. Le-am vorbit puțin despre modul în care diferențiază Liiceanu (despre care, din patru grupe, adică aproximativ 100 de studenți cîți au fost la acest seminar, nu auzise nici unul, ocazie cu care le-am mai amintit și de Noica) între limită și limitație, faptul că una este asemeni granițelor, pe care le putem depăși, cealaltă, asemeni orizontului, pe care nu îl putem atinge oricît înaintăm spre el. Le-au plăcut poveștile astea, mereu le plac astfel de incursiuni, fiind studenți la calculatoare și alte inginerii, pentru care astfel de seminarii și cursuri sînt ceva exotic. Bine, le-am zis, după ce am stabilit că idealul este important, pentru că ne orientează parcursul existențial individual sau colectiv, chiar dacă nu ne așteptăm să îl atingem întocmai, acum să știți că vreau să vorbim despre idealul educațional. Dar, mai întîi, să auzim ce idealuri în viață v-ați formulat voi. Ei bine, au venit o sumedenie de răspunsuri, de o diversitate așteptată, de altfel, de mine. De la cei care voiau să aibă un job bine plătit la cei care voiau să cîștige bani pentru a putea apoi să își facă o casă și o familie sau să călătorească și pînă la cei care au atins teme precum fericirea, satisfacția de sine, a fi de folos celorlalți etc. Nu am amendat nici o perspectivă, am plecat mai departe explicînd că idealul educațional este o categorie de o generalitate maximă, generat de sistemul cultural și de valori ale societății la un moment dat, fiind un model dinamic, nu static. Mi s-a oferit ocazia în acest punct să glosez puțin despre valori, despre ce sînt acestea și despre cum arată ele în diferite epoci, precum și despre idealurile de personalitate pe care acestea le generează. Am trecut puțin în revistă modul în care Tudor Vianu le clasifică în valori mijloace sau ale vitalului, respectiv valori scopuri sau ale spiritului, și i-am rugat să vadă dacă în definirea idealului personal au mers mai mult pe valori mijloace sau pe valori scopuri, să reflecteze la asta, nu să comunice grupului. Apoi i-am întors spre Antichitate, rugîndu-i să îmi spună, dacă știu, care sînt principalele valori pe care aceasta le promova. N-au știut singuri, dar le-am spus eu despre adevăr, bine și frumos. I-am întrebat dacă știu cam cum se schimbă paradigma în modernitate și i-am dus spre concepte ca libertatea, egalitatea, fraternitatea, legalitatea.

Bun, am zis, odată ajunși aici, haideți să vedem cam cum arăta idealul educațional în diverse epoci. În Antichitate, le-am amintit sintagma Mens sana in corpore sano, de la care am ajuns la imaginea atletului, dezvoltarea armonioasă a omului îmbinînd echilibrul fizic cu trăsăturile morale și intelectuale, în Evul Mediu am ajuns la imaginea cavalerului și la cea a sfîntului, în Renaștere la omul universal, iar în modernitate la personalitatea eficientă, la cea creatoare sau la cea multilaterală. Am tras noi și o concluzie de etapă, respectiv că schimbarea valorilor unei epoci nu implică obligatoriu dispariția celor specifice unei epoci anterioare, ci nuanțarea lor sau subsumarea față de altele, înglobarea lor, situarea pe o poziție secundară etc.

Ajunși aici, le-am enunțat idealul educațional românesc, așa cum este el stipulat în Legea învățămîntului nr. 1/2011. Îl cunoașteți? Iată-l: „Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sînt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii”. I-am rugat să îl analizeze puțin și să vadă dacă ar mai putea adăuga ceva important acestui ideal, în termeni de valori. După cîteva discuții, concluziile au fost că e foarte cuprinzător, că practic e greu să mai adaugi ceva și că, în mod evident, în calitatea lui de ideal, este greu spre imposibil de atins întocmai. În fine, nu mă lungesc prea mult, discuțiile au fost antrenante. Dar în acest seminar, am descoperit împreună ce sînt valorile, cum sînt ele structurate sincronic, diacronic, individual, societal.

Mă folosesc de acest exemplu pentru a mă întoarce și spre punctul de plecare. În programa școlară pentru gimnaziu se vorbește despre valori. Despre valori promovate de școală, despre valori culturale promovate în textele scriitorilor români din diferite perioade istorice, despre valori promovate prin obiceiuri și tradiții, despre valori etice, valori naționale, valori comunitare etc. Dar ceea ce ne-a scăpat, poate, multora este că ar trebui să pornim de la a stabili ce înseamnă valorile în sine. Și de aici, poate, să ne punem o altă întrebare: ce mai înseamnă valorile în ziua de azi? Care sînt, cu adevărat, valorile timpului nostru? Ne ajută idealul educațional românesc să le definim sau rămîne doar o formulare utopică? Apoi să vedem care sînt, cu adevărat, valorile pe care un elev de gimnaziu le poate înțelege, asimila, explica. Altfel, riscăm să ajungem la tot felul de ghiveciuri, în care amestecăm la grămadă cuvinte pe care le numim valori.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.