Cîteva paradoxuri despre armată
Săptămîna asta, bărbaţii din România au rămas fără unul dintre subiectele preferate de discuţie: armata. Petrecerile, botezurile, nunţile, călătoriile cu trenul ne vor fi mai sărace fără eterna întrebare: "unde ai făcut armata?" şi continuări în genul: "Era un caporal, unuâ Dinu din Craiova...". Vom avea ceva prelungire, la modul: "Ăştia de azi nu mai sînteţi bărbaţi, bă!". Alături de treptata dispariţie a acelui fel de Dacie pe care ţi-o repari singur în faţa blocului, trecerea armatei la profesionişti este şi ea un semn al vremurilor. Iar nostalgia pentru "armata care te face bărbat" e o formă de nostalgie pentru tinereţea trecută. Dacă stai să analizezi poveştile în sine, sînt pline de brutalităţi, umilinţe, gradaţi săriţi de pe fix sau exerciţii periculoase inutile. Dar toate sînt povestite cu un soi de nostalgie: "eram tineri...". Sînt curios dacă peste 10 ani, fără contactul universal şi direct cu ea (ca recrut sau ca membru al familiei), armata va păstra cota de încredere şi imaginea bună de acum. E paradoxal că încrederea în instituţie a rămas înaltă, indiferentă parcă la realităţile trăite de oameni pe propria piele. Am analizat aici un sondaj în care populaţia spunea că a dat cel mai des mită la doctori, dar nu includea sistemul medical în topul instituţiilor corupte. O explicaţie ar fi putut fi sentimentul că nu e vorba de corupţie, e doar un schimb personal cu medicul. Ceva similar pare a se întîmpla şi cu armata. Sînt curios cîţi români chiar nu ştiu de mecanismul de fentare a încorporării prin corupţie, cel mai adesea prin obţinerea unui certificat medical. Exista un adevărat mercurial al şpăgii, în funcţie de boală. Deşi toată lumea avea pe cineva în familie care scăpase astfel de armata "obligatorie" sau doar ştia de asemenea cazuri, nici armata nu apare pe lista instituţiilor corupte. S-ar părea că a funcţionat o logică a fatalităţii: armata e ceva ce se întîmplă pur şi simplu, inevitabil ca un fenomen natural. Banii intraţi în circuitul de exceptare sînt un fel de taxă la fel de naturală ca şi fenomenul în sine. Prin renunţarea la stagiul obligatoriu, dispare şi o sursă de venituri suplimentare pentru unii ofiţeri. Deşi toată lumea ştia de fenomen, nu s-a auzit de oameni pedepsiţi şi asta arată o organizare tacită: şpaga se distribuia în sus, pe grade. Acum apare fenomenul invers: mita pentru angajare în armată. Dacă pentru foarte mulţi tineri stagiul obligatoriu reprezenta o pierdere de timp şi de oportunităţi, pentru mulţi alţii angajarea în armată rămîne o şansă nesperată. Un salariu peste cel mediu, chirie parţial acoperită şi o slujbă sigură reprezintă mai mult decît poate spera un tînăr mediu care a terminat un liceu (ceea ce nu îl împiedică să nu ştie să facă nimic). Acesta e noul paradox: se dă şpagă ca să intri în armata profesionistă. Recrutorii americani, care nu mai ştiu ce să inventeze pentru a atrage oameni, ne-ar invidia. Mai mult chiar: se dă şpagă ca să pleci în misiunile din Afganistan, Kosovo sau Irak, unde diurna zilnică adunată face un cîştig bunicel pentru România. Aş paria că nici această nouă formă de corupţie mică nu va scădea încrederea în instituţie ca atare. Nu mai e o logică a fatalităţii, acum e un fel de spirit antreprenorial: nu e corupţie, e o investiţie, dau un ban grămadă şi îl recuperez treptat din salariu. Important e să ştii cum să intri în sistem, unde sînt uşile şi care sînt paznicii. Revenind la săptămîna asta, exerciţiul de PR pus la punct de armată a fost impresionant: manifestări publice, parteneriate cu televiziuni care au ştiut să facă spectacol. Chiar o campanie de publicitate menită să atragă tinerii spre armată, campanie care, pe lîngă că a arătat bine la TV, a mai şi respectat cerinţele legale impuse în 2005 şi 2006 instituţiilor de stat care vor să dea bani presei. Doar că această campanie pare că bate la uşi deschise. Recruţii nu lipsesc deocamdată şi nu vor lipsi o bună perioadă de aici înainte, cîtă vreme sistemul de educaţie nu pregăteşte bine forţa de muncă pentru economia modernă. Una peste alta, se încheie o epocă şi trebuie remarcat că, în ciuda celor scrise mai sus, există o generaţie de ofiţeri care au transformat armata întregului popor într-una de profesionişti ("profesionistă" e încă prea devreme să spunem). Un ultim paradox spune mai multe despre politicieni decît despre armată: acest moment ne prinde fără ministru al Apărării. Teodor Atanasiu a declarat că direcţia de informaţii a armatei l-a informat despre ce anume vorbeşte un consilier prezidenţial cu ziariştii. S-a declanşat o anchetă penală şi procurorul militar Voinea a conchis că ministrul a declarat într-adevăr asta, dar că povestea nu se confirmă. Acum este scandal între preşedintele Băsescu şi PNL pentru repunerea sa în funcţie. Dincolo de detaliile juridice, înţelegem că ministrul Atanasiu a primit patalama de la procuror că nu a comis nimic ilegal, ci doar este un mitoman lăudăros.
