Cîte ceva despre fake-uri

În curtea Universității Harvard, în fața porții de la intrare, pe un soclu se află statuia fondatorului John Harvard. De fapt, bronzul acela nu-l întruchipează tocmai pe John Harvard, pentru că în 1884, cînd s-a făcut statuia, nu se mai știa cum arătase acesta, nu mai exista nici o imagine a lui. Drept model a fost atunci folosit un alt individ, se pare că un descendent al unui președinte al universității, dar nici asta nu e foarte sigur. Pînă și ideea că Harvard ar fi fost fondatorul universității nu e acceptată unanim. Astăzi se spune că deși a fost cel mai important fondator, de fapt, nu era unicul. Pantoful lui stîng lucește, din cauză că toți vizitatorii pun mîna pe el ca să le aducă noroc. Chiar dacă trăim într-o lume a adevărurilor relative, în 2036 celebra universitate va împlini cu siguranță 400 de ani (deloc nouă, mai ales față de universitățile noastre).  

America e plină nu doar de muzee, ci și de memoriale de toate felurile. Pare că oricine a făcut ceva cu o oarecare importanță e onorat pe măsură în timpul vieții și amintit după moarte. Povestea îi este transmisă sistematic mai departe, numele îi rămîne gravat undeva sau chiar i se ridică o statuie. Clădirile au de obicei numele patronilor sau al fondatorilor, băncile din parc au, ca și în Anglia, plăcuțe pe care scrie că au fost construite sau donate în memoria ori în onoarea cutăruia sau cutăreia, „soț de neuitat” ori „mamă cum n-a mai fost alta”. Mai există un specific despre care am mai scris, acela al clădirilor monumentale inspirate de arhitectura grecească sau romană clasică. În drum spre Harvard, am trecut pe lîngă un stadion modern a cărui construcție fusese inspirată, evident, de Colosseumul din Roma, de structura arenelor romane. Se poate observa că și clădirile în stil neogotic împînzesc America. 

Un popor căruia i s-a spus adesea că e nou, că n-ar avea istorie, pare că a dorit cu tot dinadinsul să-și conserve trecutul, atîta cît a fost, și să facă reverențe tradiției europene și acelei antichități de la care se trage democrația. Ca și în cazul statuii lui John Harvard, ideea în sine și reconstruirea unei atmosfere par să conteze mai mult decît autenticitatea. În răspăr vin, desigur, actualele mișcări de stînga, gen woke, menite să anuleze aproape totul, sub diverse pretexte, care mai de care mai ridicole. Poate că memoria, istoria și tradițiile, atîta cît sînt, fie chiar și imitate, nu vor putea fi eliminate sau deformate complet, iar actualele manifestări vor dispărea ca o modă proastă. America a trecut printr-un șir lung de țicneli ‒ ba chiar aș zice că nici n-au prea fost perioade fără așa ceva ‒, dar de fiecare dată și-a revenit.

Efectele corectitudinii politice se observă prin muzee. De exemplu, la cel al Universității MIT (Massachusetts Institute of Technology) din Boston, vecină Harvard-ului (să ai două asemenea instituții una lîngă alta în același oraș, plus Boston College!!!), în primele încăperi am văzut studii și statistici legate de ADN-ul național american, demonstrînd cîte etnii există și cît de amestecate ar fi, de fapt, rasele umane pe teritoriul Statelor Unite. Mesajul subînțeles e desigur acela că albii ar trebui să-și mai domolească elanul și să nu se mai creadă descoperitorii și stăpînitorii Americii.   

Profesorul de filozofie Alan Bloom denunța încă din anii ’80, în Criza spiritului american, căderea în conformism a universităților americane, pe care o considera drept o trădare a menirii lor, aceea de a judeca în mod rațional și independent devierile provocate de tirania opiniei publice în democrații.

În sfîrșit, la etajul superior mi-a mai venit inima la loc, pentru că acolo era demonstrat și demontat în toate felurile fenomenul fake news. De exemplu, la un televizor alb-negru ca pe vremuri, președintele Richard Nixon ținea în fața națiunii un discurs în care explica pe un ton grav cum ar fi murit astronauții americani care trebuiau să ajungă pe Lună. Spunea că ei și-au dat viața pentru o cauză nobilă a omenirii și că sacrificiul lor trebuie cinstit cum se cuvine etc. Vorbea adică despre cei care chiar au ajuns pentru prima oară pe Lună și nici vorbă să fi eșuat. Erau vocea și figura președintelui, care exprimau o realitate întoarsă pe dos, care nu existase, o demonstrație de-a dreptul îngrijorătoare despre cum poate fi folosită tehnologia modernă. Un om poate fi prezentat ca spunînd lucruri pe care nu le-a spus niciodată. Trebuia să fii foarte atent ca să-ți dai seama că imaginile acelea erau trucate. Iar subiectul era bine ales, fiind știut faptul că aselenizarea a stîrnit, cu predilecție, teorii ale conspirației. Aici e de amintit, poate, că acel eveniment extraordinar din 1969 a fost transmis de televiziuni în toată lumea, inclusiv în România de atunci, excepție făcînd însă Uniunea Sovietică, unde despre el n-a existat decît o mică notă în Pravda. În aceste condiții, cum să-i mai faci pe ruși să creadă că americanii au ajuns pe Lună?

Dincolo de televizorul mincinos, erau o mulțime de jocuri în care trebuia să distingi între știri adevărate și știri false, între imagini sau voci trucate și imagini sau voci reale. Erau teste pe care uneori nu le treceai nici după un oarecare antrenament. (Nebunia e că există oameni care adoră știrile false chiar dacă știu că sînt trucate.)

Tot în acel muzeu am fost fascinat de niște instalații mecanice, un fel de sculpturi în mișcare avîndu-i drept autori pe Arthur Ganson și Andy Cavatorta. De la magazinul de la intrare am cumpărat un carnețel pe supracoperta căruia scria că ții în mînă viitorul. Hîrtia lui era făcută nu din lemn, ci din prelucrarea pietrei, o tehnologie despre care se presupune că se va răspîndi pe scară largă și va salva pădurile de la tăiere. Cînd m-am întors în România, am găsit același tip de carnețel la Cărturești, ba chiar de mai multe mărimi și culori decît în America. Pare-se că sîntem pe deplin conectați la ultimele noutăți mondiale, chiar dacă scrisul pe piatră nu e tocmai nou. Din păcate, și piatra suportă minciuna.