Cît valorează, pe lună, un profesor?
Primul meu post de profesor a fost la țară, în satul Luna de Sus, aflat la vreo 15 km de Cluj-Napoca, unde locuiam, pe acea vreme, încă în casa părinților mei. Prima dată am ajuns în școala respectivă dus cu mașina, de tatăl meu. Eu nici nu aveam carnet de șofer, l-am luat cu mulți ani după acel moment. Tata avea o Dacie vișinie, 1310, aceeași pe care o cumpărase cînd eram eu elev printr-a V-a (și pe care, de altfel, am mai condus-o și eu cîțiva ani după luarea carnetului). Acum eram profesor și era anul 1996. După începerea școlii, am căutat soluții de navetă. O vreme am făcut autostopul, mergeam cu autobuzul pînă la capătul orașului, unde stăteam la ia-mă, nene, cum se spunea pe la noi. Cursă nu am prins decît de cîteva ori, nu mai țin minte din ce motive, cred că nu se prea potrivea orarul ei cu al școlii. După puțin timp, în decursul primei luni de școală, ne-am organizat cîțiva profesori și mergeam cu mașina unei colege, contribuind toți la benzină. Nu se dădea, în acele vremuri, spor pentru navetă, deci era o contribuție din salarii.
Cînd am luat primul salariu, am fost un om fericit. Desigur, era o chestiune simbolică, primul salariu este semnul că începi să fii independent, să fii pe propriile picioare. Ei bine, îmi doream foarte mult atunci un televizor al meu, pe care să îl am în camera mea. Ai mei cumpăraseră unul imediat după revoluție, pentru că se aflau pe listele de așteptare dinainte. Pentru cei ce nu știu, cumpărarea unui televizor color înainte de ʼ89 se făcea cu liste de așteptare, iar după revoluție aceste liste au mai funcționat o vreme. Așa prinseseră ai mei un televizor color. Dar eu voiam unul la mine în cameră și mi-l fixasem ca obiectiv pentru primul salariu. Ei bine, aici vreau să ajung. Salariul nu ajungea pentru un televizor color nou, căci deja se găseau în magazine la liber. Magazinele second-hand de electrocasnice erau în plină expansiune și mi-am căutat un televizor în acestea. Ei bine, de fapt, salariul nu îmi ajungea nici pentru un televizor color second-hand. Mai exact, tata mi-a mai dat cam jumătate din suma necesară achiziției unui Philips. Atît valora un profesor debutant pe lună în acele vremuri, cît jumătate dintr-un televizor color second-hand.
De ce această istorioară din tinerețea mea defunctă? Este din nou pe tapet zilele acestea discuția despre salarizarea profesorilor, cu mișcări sindicale, greve de avertisment și promisiuni guvernamentale. M-am uitat, de curiozitate, cît mai e un televizor Philips nou acum. Cel mai ieftin este cam 1.000 de lei, deci, conform declarațiilor pe care le-am văzut prin presă privind cel mai mic salariu de profesor debutant, acesta ar putea să își cumpere două televizoare și jumătate. Cam 2.500 de lei net este salariul profesorului debutant. Pare (și chiar este, la drept vorbind) o creștere semnificativă față de anul 1996 cînd debutam eu. Adică acum 25 de ani. În 25 de ani, luînd această unitate de măsură personală drept calcul, salariile profesorilor au crescut de la o jumătate de televizor second-hand la două televizoare și jumătate noi.
Dar ar trebui să fie acest lucru satisfăcător? Să facem niște calcule, din avion privind, nu foarte cu amănuntul. Un profesor debutant, dacă nu locuiește cu părinții – și ar cam trebui, ca societate, să încurajăm această desprindere odată cu intrarea în cîmpul muncii și poate chiar mai devreme –, trebuie să-și plătească mai întîi o chirie. O chirie decentă, garsonieră, în Cluj-Napoca, nu găsești fără 150 de euro. Mai găsești pe la 100 de euro, dar nu se poate numi decentă. Să zicem, totuși, 100 de euro – 500 de lei. Cheltuielile de bloc, în lunile de iarnă, în zilele noastre, n-au cum să fie mai mici de 500 de lei, încălzire, electricitate, apă, canal, ce mai e pe acolo. În caz fericit, spun, 500. Mai punem și Internetul, telefonia, cablul, încă vreo 100 de lei cel puțin. Un abonament pe o linie de transport în comun, 70 de lei. Am ajuns la 1.170 de lei. Rămîn din salariu 1.330 de lei. Ei bine, aceștia sînt banii pe care profesorul trebuie, după plata obligațiilor mai sus enumerate, să îi gestioneze pentru mîncare, igienă, vestimentație, divertisment, cultură și proprie dezvoltare. 1.330 de lei. Faceți un exercițiu de imaginație, pentru a vedea cum poate să se descurce. Apoi, faceți unul pentru a vedea cum va sta cu stima de sine și cum îl va privi societatea ca statut, ca imagine.
Nu discut situațiile din privat, din IT etc. Dar raportat la salariile altor bugetari, profesorii sînt încă pe treptele cele mai de jos. Dacă medicii, spre exemplu, au avut o creștere substanțială, care îi poziționează automat într-o zonă de confort cel puțin mediu, dacă nu ridicat, profesorii nu au avut-o. Au rămas tot la coadă, așa cum au fost întotdeauna, și nu ar vrea să fie cei dintîi, dar ar merita să fie printre primii, totuși. Pentru că de la ei se așteaptă și se cere atît de mult: asigurarea educației generațiilor care vin, deci implicit asigurarea dezvoltării și creșterii societății pe toate palierele sale. Nici nu mai discut acum, am făcut-o cu alte ocazii, cît de dificilă și consumptivă, ca resurse de timp și de energie, le este munca.
Fie că ne-am raporta la piramida lui Maslow, în care nevoile fiziologice (casă, masă, igienă) sînt primele care trebuie satisfăcute, fie că ne-am raporta la Tudor Vianu, care spunea în teoria sa a valorilor că acestea, numite de el valori mijloace (le-am putea numi, generic, ale confortului), sînt esențiale pentru a te putea ocupa de alte valori apoi, cum sînt cele ale spiritului, tot e ușor de văzut că nu poți avea pretenții prea mari de la un om care simte că trăiește la supraviețuire, în zona precarității chiar, un om care se simte poate, adesea, în poziție umilitoare.
Pentru a face cap-coadă un mormînt, cu materialele incluse, este adevărat, doi muncitori cer, în Cluj-Napoca, 6.000 de lei. Îl fac cam într-o săptămînă.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
