Cît de publică este Biserica Naţională?

Biserica Ortodoxă Română s-a dovedit opacă în a comunica procedura de alegere a noului Patriarh şi lista celor care vor vota. Clubul Român de Presă a solicitat BOR să fie transparentă în ce priveşte aceste detalii, dat fiind interesul publicului faţă de subiect. Am asistat chiar la un conflict verbal la televizor între preşedintele Clubului, Cristian Tudor Popescu, şi purtătorul de cuvînt al Patriarhiei. Au urmat o serie de articole vehemente în diferite cotidiene şi se pare că intrăm într-un fel de campanie electorală nedeclarată, care include şi atacuri sub centură în media. De ce este presa interesată de alegerile din cadrul Bisericii şi de ce este atît de indignată de lipsa de transparenţă? La urma urmei, Biserica Ortodoxă Română este o asociaţie privată şi este treaba ei cum îşi organizează şi alege ierarhia. Sau nu este? Iată o dilemă interesantă: cît de publică este Biserica Naţională? Nu am formulat întîmplător întrebarea în aceşti termeni. BOR a insistat ani de-a rîndul să fie recunoscută de lege în calitate de Biserică Naţională. Multă cerneală a curs, mulţi nervi s-au vărsat pe lîngă acest subiect. În România statul este despărţit formal de Biserică, dar relaţia dintre BOR şi statul român este cel puţin ambiguă şi deseori la limita acestei despărţiri. De fapt, BOR pică acum în propria capcană: nu poţi cere presei să te trateze ca un subiect de drept privat cînd ani în şir te-ai străduit să devii şi te-ai comportat în practică ca un subiect de drept public. Problema este că ierarhia BOR încearcă permanent să fie asimilată unei instituţii publice atunci cînd ar putea cîştiga ceva capital simbolic sau material de aici şi încearcă să fie asimilată unei organizaţii private atunci cînd este vorba să i se aplice anumite constrîngeri sau proceduri de responsabilizare. Pentru a înţelege mai bine, să luăm cîteva exemple. Două au fost momentele esenţiale în ultimii ani în care au fost propuse mecanisme de responsabilizare pentru prelaţi asemănătoare celor aplicate politicienilor: dosarele fostei Securităţi şi declararea averilor. Ambele cazuri plecau de la constatarea faptului că înalţii prelaţi au jucat şi joacă un rol important în viaţa publică din România. Atunci, în mod logic, publicul ar avea un drept şi un interes legitime în a fi informat în legătură cu relaţia lor cu Securitatea, respectiv în legătură cu starea lor materială. Ambele acţiuni au fost vehement respinse de Biserică şi ambele au eşuat. Acţiunea CNSAS de a solicita SRI dosarele preoţilor (doar a celor din fruntea ierarhiei) a stîrnit un val de reacţii vehemente atît printre politicieni, cît şi în rîndurile presei. Aceeaşi presă care acum consideră că este de interes public ce se întîmplă cu alegerile din Biserică. Reacţii similare s-au înregistrat la propunerea Monicăi Macovei ca înalţii prelaţi să-şi declare averile. Pînă la urmă, articolul respectiv a căzut în Parlament, unde o pioasă majoritate ad-hoc a acceptat argumentul Bisericii că statul nu trebuie să-şi bage nasul în averile prelaţilor. Astfel încît, acum funcţionarii publici sînt supuşi acestei proceduri, nu şi mitropoliţii mult mai puternici în viaţa publică. În ambele cazuri, BOR a proclamat dreptul său de a-şi proteja intimitatea. De ce? Aici este neclar argumentul. Poate pentru că BOR este o organizaţie privată a drept-credincioşilor, separată de stat? Pot accepta acest argument. Este legitim. Numai că BOR nu se consideră o organizaţie privată, în propria viziune BOR nu poate fi redusă la o organizaţie particulară, egală în statut cu orice ONG amărît. În propria viziune, BOR este Biserica Naţională, legată în mod organic de statul naţional al cărui stîlp este. Nu e deci de mirare că Biserica a cerut ca salariile preoţilor să fie plătite de stat (primesc salariile minime pe economie, restul veniturilor vin de la credincioşi. Pentru onestitate, trebuie să adaug că situaţia este aceeaşi şi cu celelalte 18 culte oficiale, dar discuţia poate fi purtată pentru fiecare cult). Oricum, în ce calitate plătesc contribuabilii salariile preoţilor? Nu e foarte limpede. Funcţionari publici nu sînt, pentru că BOR respinge legislaţia care impune constrîngeri funcţionarilor şi demnitarilor. Putem spune că Biserica îndeplineşte un rol social, de educare şi formare a cetăţenilor şi atunci e legitim să plătim, pentru educaţia cetăţenilor, de la buget? Putem. Atunci, preoţii sînt un fel de angajaţi speciali ai statului, cam cum sînt profesorii? Dacă ar fi aşa, ar fi legitim ca alte tipuri de constrîngeri să li se aplice de către stat. Aşa cum profesorii sînt supuşi, de pildă, statutului cadrelor didactice. Atunci, este legitim ca statul să poată reglementa anumite constrîngeri, de genul declarării averilor? Cum am văzut, nu este acceptabil pentru BOR, aşa că şi această interpretare pică. Deci, de ce plătim salariile preoţilor? Plătim salariile unor persoane angajate de o asociaţie privată? Pînă la proba contrarie, răspunsul este: da. Salariile preoţilor reprezintă doar exemplul cel mai evident. Iluzia neprobată a politicienilor români că orice afişare alături de preoţi le creşte popularitatea face ca BOR să fie o putere publică pe care orice lobby-ist ar invidia-o. Mitropolitul Moldovei a construit un mic imperiu media în estul ţării luînd licenţe pe bandă de la CNA, în condiţiile în care licenţele radio libere au fost o raritate în această perioadă. Probabil că, dacă va fi ales Patriarh, va răspîndi modelul la nivelul întregii ţări. Şi cine ar refuza acordarea de licenţe pentru Patriarh? Celebra Catedrală a Neamului este alt exemplu. BOR a primit mai multe locuri pentru construcţie, toate cu defecte, de unde şi amînarea proiectului. Dar punctul comun este acela că BOR a aşteptat de la stat terenul aferent, acordat gratuit. La fel a fost cazul cu majoritatea terenurilor puse la dispoziţie de municipalităţi pentru construirea de noi biserici. În aceste cazuri, statutul public de facto al BOR a acţionat în avantajul său. Este legitim deci interesul presei pentru alegerea şefului Bisericii? Pe lîngă curiozitatea specifică ziariştilor, presa are şi un motiv obiectiv: BOR doreşte un statut public şi a obţinut multe avantaje din acordarea de facto a acestui statut. Dacă este aşa, atunci ar trebui să accepte şi reversul medaliei: interesul legitim al publicului faţă de ce se întîmplă în interiorul Bisericii. Altfel, soluţia ar fi simplă: despărţirea efectivă a Bisericii de stat şi recunoaşterea legală şi practică a statutului de asociaţie privată. Atunci şi doar atunci ar fi normal să considerăm interesul presei o intruziune nelegitimă în treburile unei asociaţii private. E pregătită BOR să facă acest pas?