Cine poate fi Dan Barbilian și cine poate fi doar Ion Barbu

E. Lovinescu (și nu Eugen Lovinescu, așa cum spun și scriu mulți, pentru că mentorului de la Sburătorul nu îi plăcea să i se spună Eugen) povestește episodul în care l-a cunoscut pe Ion Barbu. Studentul de pe atunci, Dan Barbilian, venise cu un set de poezii pe care maestrul le apreciază și le simte unice, sînt tăiate precis, esențializează emoția, concepualizează riguros. Există doar două probleme de rezolvat, care se reduc, de fapt, la una. Poetul nu are un pseudonim, Dan Barbilian nu i se pare potrivit ca sonoritate și, apoi, nu ar vrea ca familia sa, mai ales tatăl, să creadă, văzînd poeziile publicate, că fiul său se ocupă cu nimicuri în timpul studiilor universitare. Așadar, cu un pseudonim, ar rezolva ambele probleme. Tînărul propune varianta Popescu. Nimic mai puțin inspirat, s-ar zice, deși argumentul său este valid: un astfel de nume, prin lipsa lui de determinare, are grad de generalitate ridicat, fiind în ton cu poezia sa, care nu mizează pe particular, ci pe universal. În fine, în cele din urmă ajunge, împreună cu E. Lovinescu, la varianta pe care istoria literară o consacră, Ion Barbu. Așadar, se ocupă de nimicuri totuși, așa cum le-ar considera tatăl său, adică publică poezie, doar că sub pseudonim. Se ascunde. Ajunge să performeze și în domeniul matematicii, e drept. Dar, cu siguranță, notorietatea lui literară este mult mai solidă decît cea din domeniul matematicii.

Aveți răbdare încă puțin, voi ajunge în curînd la ce vreau să evidențiez astăzi.

Eu am terminat un liceu de științe. Profil de chimie-fizică. Era printre cele mai căutate din oraș la vremea aceea, fiind o punte de lansare pentru medicină. Nici nu vă imaginați ce calvar a fost să mă pregătesc pentru a putea intra acolo. Era o concurență enormă, pe vremea aceea examenul de la finalul clasei a VIII-a nu se dădea național, se numea Treapta I și se dădea la liceul unde voiai să intri. Dacă nu intrai, ajungeai undeva la vreun liceu tehnologic unde nu se completaseră clasele. Așadar, trebuia să dau examen din matematică și română. Matematica era pentru mine un calvar. Nu o înțelegeam, nu empatizam cu ea. Făceam meditații din greu cu un profesor la care ajungeam traversînd jumătate din oraș. Am intrat la secția dorită. Dorită nu de mine, ci de părinții mei, care, bine intenționați, voiau să mă îndrepte spre medicină, în acele vremuri existînd parcă doar vreo trei meserii valoroase pe piață: medicina, dreptul și ingineria. Ajuns la liceul ăsta, au urmat alți patru ani de calvar: matematica, fizica, chimia erau pentru mine pietre de moară agățate de gît. Nu îmi plăceau, le înțelegeam greu, erau, în ce mă privea, vorba ceea, moartea pasiunii. Nu spun că nu am avut profesori de toate felurile la materiile astea. Fizica mecanică mi-a plăcut mai mult, pentru că am prins o profă care știa să o facă inteligibilă. Alte profesoare sau profesori nu știau decît să vină și să umple tabla cu formule cîte o oră întreagă. Pentru mine, timp pierdut. Meditații peste meditații întreaga perioadă a liceului. Pompau bieții părinți bani în meditații la materii care nu îmi plăceau și pe care pur și simplu nu le puteam interioriza. Îmi plăcea să citesc. Dar cu asta nu prea intra în discuție că aș putea face ceva în viață. Păreau chestii din categoria „nimicuri”.

Ei bine, dacă stau acum să mă uit în urmă, sînt exact materiile cu care nu am mai avut deloc de-a face în viața mea de adult, profesional și din alte puncte de vedere. Deloc. Nu mă preocupă să știu cum circulă curentul prin instalația electrică din casă, dacă sare siguranța o ridic sau dacă e ceva mai grav chem un specialist. Nu știu algebră, integrale și alte chestii care țin de matematicile superioare. Țin minte puține chestii din chimie, mă mai joc uneori cu ele cînd scriu vreo proză, dacă-mi servesc unor comparații sau metafore cool. Ați prins ideea. Și, surpriză, nu mă simt deloc un ratat, nici nu am ajuns să mor de foame. Poate nici la fel de bogat cît aș fi fost dacă aveam competențe în domeniile care implică buna cunoaștere a științelor exacte. Dar am găsit o direcție în viață. Sînt ani, puși cap la cap, pierduți din viață, cei în care mi-am bătut capul cu toate aceste materii care nu mi se potriveau și cu care nu am făcut nimic apoi. Sînt bani mulți pompați de părinții mei în meditațiile care să mă susțină în zona de supraviețuire sau să mă propulseze spre o zonă de performanță în aceste domenii. Bani risipiți. Mi-ar fi fost mult mai de folos să fac mai multă literatură în liceu, să iau ore poate de limbi străine etc.

Dan Barbilian sau, dacă vreți, Ion Barbu a fost un caz special, excepțional, de dublă performanță. Rar. Mai sînt și în zilele noastre astfel de excepții, un Bogdan Suceavă, scriitor și în același timp matematician recunoscut, sau Florin Chirculescu, chirurg și scriitor excepțional. Dar sînt cazuri rare.

La ce vreau să ajung? Un elev care se află în clasa a VIII-a și care nu are deloc înclinație spre matematică. E la limita supraviețuirii, poate. Are, totuși, competențe bune în domeniile științelor umaniste. Se descurcă foarte bine la limbi străine, a obținut certificatele Cambridge corespunzătoare vîrstei, are media generală a anilor de studiu peste 9, poate în jur de 9,50, și asta tot pentru că la matematică a fost mai mult pe linia supraviețuirii, un astfel de elev urmează să dea examenul de evaluare națională la limba și literatura română și la matematică. Dacă are o zi bună și ia la română 9,50, iar la matematică o zi proastă și ia un 5, cu media calculată pe formula de acum nu obține o notă de admitere mult peste 7. Cu această notă, e posibil să nu prindă nici o clasă la vreun liceu teoretic, indiferent de profil, realist sau umanist, ba poate nici la vreo clasă mai bună la un liceu tehnologic. Dacă ar da examenul însă din disciplinele umaniste la care se pricepe, ar intra ușor la o clasă cu profil umanist, unde oricum nu mai face matematică decît prin clasele a IX-a și a X-a, cîte o oră pe săptămînă, la modul lejer. Formula aceasta de examen și de repartizare mi se pare, din perspectiva descrisă mai sus, nedreaptă. Poate s-ar mai putea reflecta la optimizarea ei.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.