Cine este vinovat pentru procentele de la titularizare?

Cum am mai scris în ultima vreme pe ici, pe colo, una dintre temele preferate ale presei este să stabilească topuri, să interpreteze procente și să evidențieze prin acestea cît de mediocru sau de slab este sistemul de învățămînt românesc. Dintre toate examenele naționale, în ultimii mulți ani preferatul sac de box mi s-a părut a fi examenul de titularizare în învățămînt și mă opresc astăzi puțin asupra acestuia. Pentru că dacă dai o căutare pe Google după „titularizare 2021”, primul titlu pe care îl vezi este „Dezastru la rezultatele de la titularizare 2021”.

Am să explic, mai întîi, în mare și fără toate detaliile, ce înseamnă acest examen-concurs. Trebuie spus, în primul rînd, că numele examenului, așa cum îl vehiculează presa, induce parțial în eroare. Pentru că examenul nu este doar de titularizare, ci este concursul care permite obținerea unui post în învățămînt pentru o perioadă determinată (suplinire) sau nedeterminată (titularizare). Practic, un absolvent (dar nu numai) poate obține un post pentru un an sau mai mulți doar dacă a susținut acest examen. Pentru a deveni titular, trebuie să și existe un post cu viabilitate de cel puțin patru ani. Aceste posturi sînt însă foarte puține în raport cu numărul celor care susțin examenul. Se întîmplă ca la nivelul unui județ să nu existe nici un post titularizabil la unele discipline ani de zile. Proporția între posturile titularizabile și cele netitularizabile înclină covîrșitor înspre cele din urmă.

În al doilea rînd, profesorii care au obținut un post de suplinitor au posibilitatea să îl păstreze de la un an la altul, prin continuitate, fără să mai dea chiar anual acest concurs, în unele condiții (nu intru aici în detalii, pentru că mă interesează ansamblul).

În al treilea rînd, la acest concurs participă preponderent tineri debutanți, care abia au terminat facultatea – ciclul de licență sau master, în fiecare an școlar ponderea acestora în raport cu cei care au deja măcar un an de predare în sistem fiind semnificativă. Un an de experiență la catedră contează deja enorm în ordinea pregătirii profesionale și a competenței în susținerea acestui examen.

Acum, ceea ce încerc este nu să analizez cît este de coerentă sau de eficientă această formă de accedere la posturi în sistem, ci să explic de ce acest examen pare a fi codașul în privința procentelor de promovare.

Și pentru că vorbesc despre procente de promovare, trebuie să mai reamintesc un aspect: în cazul acestui examen, față de cel de bacalaureat sau de evaluare națională, conceptul suportă niște nuanțări. Dacă la cele două examene ale elevilor se consideră promovați cei care au obținut nota 5 (cinci), la titularizare se consideră promovați (de către presă și de către public) cei care au obținut nota 7 (șapte). De ce? Pentru că poți să devii profesor titular doar cu nota aceasta. Însă, cum spuneam, posturi titularizabile sînt extrem de puține, iar pentru a obține un post de suplinitor e suficient să obții o notă peste 5 (cinci).

Dacă ne uităm la procentele din acest an, referindu-ne la această nuanțare, lucrurile arată puțin altfel: au obținut note peste 7 (șapte) 44% din candidați, un procent considerat dezastruos (și este adevărat, e în scădere față de anii precedenți), dar note peste 5 (cinci) au obținut în jur de 80% din candidați. Aș zice că automat lucrurile ar arăta altfel, dacă s-ar pune astfel problema. Fără să vreau să justific nivelul scăzut al pregătirii unui procent semnificativ de candidați.

Și aici, vin înspre explicațiile care vizează acest aspect, al pregătirii. Profesia aceasta a devenit tot mai neatrăgătoare, de-a lungul timpului. Cauzele sînt multiple: salarizarea insuficientă, dificultatea obținerii unui post și faptul că adesea dai examen mulți ani la rînd pentru a te păstra în sistem (este epuizant și descurajant ca în fiecare vară să pregătești examenul, să îl dai, să participi apoi toată vara la ședințe publice pentru repartiție etc.), imaginea pe care presa și opinia publică le-au construit-o profesorilor, al căror statut este disprețuit și, nu în ultimul rînd, munca extrem de dificilă pe care o presupune această meserie, în raport cu elevii și cu părinții. Cine afirmă că a fi profesor este ușor, că se muncește puțin, nu știe despre ce vorbește, e mai mult decît ignorant. Nu sînt prea multe meserii atît de dificile, consumptive și cronofage ca aceasta. Și, ca fapt divers, fiul meu, spre exemplu, care e un copil cu bun-simț și cu o doză de timiditate, îmi spune că nu s-ar face profesor, pentru că e conștient cît de dificil le este profesorilor cu generația lui și îi este groază de ce va fi cu generațiile care urmează.

În altă ordine de idei, ca să refac legătura cu ce spuneam mai sus, mulți dintre cei care susțin acest examen sînt tineri absolvenți. Pregătirea acestora este încă incompletă, mai ales din punctul de vedere al abordărilor didactice. Este o problemă mare aceasta, pentru că formarea lor inițială, din timpul facultății, nu are cum să îi susțină suficient în fața unui astfel de examen. Adesea nu înțeleg bine ce este programa școlară, cum se citește ea, care sînt abordările potrivite pentru a face legăturile între diverse componente ale acesteia etc. Modulul de pregătire didactică din timpul facultății nu este suficient de consistent și de aplicat pentru a-i forma consistent.

Desigur, se pune și problema pregătirii lor de specialitate, care este, cîteodată, tot precară. Uneori mai arunc un ochi peste întrebările care se pun pe un forum specializat de pe Facebook, respectiv la răspunsuri. Este trist, dezamăgitor ce citești acolo. Dar oamenii aceștia nu sînt singurii vinovați pentru acest lucru. Ei sînt produsul unui sistem universitar. Iertată fie-mi îndrăzneala, dar închei acest articol cu o întrebare: s-a făcut vreodată vîlvă națională asemănătoare cu cele create în jurul examenelor naționale pe marginea a ceea ce înseamnă pregătirea universitară, nivelul acesteia, calitatea ei?

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.