Cine, ce, pe unde, cînd mai citește?

Din cînd în cînd, această temă a lecturii devine oarecum virală sau simțim nevoia să ne raportăm la ea, provocată de cîte ceva din viața publică, cel mai adesea. Eu însumi am scris de mai multe ori despre „criza lecturii”, despre posibile strategii prin care să promovăm sistemic lectura în cadrul instituționalizat al școlii sau despre strategii de la firul ierbii, prin care elevii pot fi sensibilizați și determinați să citească.

O legendă spune că pe vremea dinainte de ʼ89 se citea mai mult, că în ziua de azi s-a pierdut din această deprindere comparativ cu acei ani, cînd tot omul citea. Tirajele unor cărți, uneori de ordinul zecilor de mii la prima ediție, pare a confirma această ipoteză și a sublinia o dată în plus tragedia în care ne-am afla acum. Eu am o altă părere și despre lectura din acele timpuri, chiar dacă nu am cum să o întemeiez științific. Sigur, pe de o parte, se citea poate mai mult, în absența unor alte mijloace de divertisment, cum ar fi televiziunea, Internetul, jocurile PC etc., astăzi la îndemîna oricui. Dar dincolo de asta, mai cred că se citea oarecum ca act subversiv și informativ la adresa realităților timpului. Oamenii cumpărau cărți pentru că auzeau pe surse că în ele se spune mai mult sau mai puțin voalat ceva despre conducere, ceva despre partid, ceva despre Securitate etc. Cu alte cuvinte, nu era o practică a lecturii, ca să îi zic așa, de plăcere, a lecturii ca act de rafinament intelectual sau de nevoie spirituală, ci o formă de situare în zona supraviețuirii: orice detaliu al lumii care atenta la cenzura de toate felurile, la opresiune, la lipsuri era o gură de aer în plus.

La nivel școlar, nici în acele timpuri nu era o mare veselie să parcurgi programa de limba și literatura română și cu siguranță nu aceasta era cea care deschidea apetitul lecturii. Să fim serioși, cu texte ca „Fefeleaga”, „La vulturi”, „Puiul”, „O oră din august”, „Mări sub pustiuri” etc. care se studiau în gimnaziu, nu aduceai elevii în arena lecturii de plăcere. Le învățai pentru că se cerea, și atît. Adesea chiar fără să pricepi elementele lor de profunzime, cu siguranță fără etapa lecturii de identificare. Cine știe cam ce texte sînt astăzi prin manualele școlare vede imediat uriașa diferență, distanța incomensurabilă, favorizarea unor mecanisme de naștere a apetitului pentru lectură în ziua de astăzi. La liceu, în privința textelor studiate, mari diferențe față de cele pe care le propun astăzi profesorii spre studiu nu existau nici atunci. Diferența, ca astăzi, în bună măsură, o făceau tot unii profesori care ieșeau din tipare, care mai duceau discursul și spre alte texte decît cele din manuale, care citeau cu elevii lor literatură contemporană și care erau capabili să propună elevilor chei de lectură apropiate universului lor chiar pe textele obligatorii.

Ne plîngem, astăzi, că nu există strategii naționale în educație care să promoveze lectura. Eu aș zice că au existat și că există, fără ca asta să însemne că nu trebuie făcut mai mult. În urmă cu mai mulți ani, Monica Halaszi, prietena mea, profesoară în Bistrița, alături de Anca Denisa Petrache, pe vremea aceea inspector general în minister, cu susținerea Monicăi Anisie, secretar de stat în minister, au înființat Olimpiada de Lectură ca Abilitate de Viață (OLAV), demers la care am pus și eu umărul. Un concurs care avea ca proiect exact promovarea lecturii, cu propuneri de texte din literatura universală, cel mai adesea contemporană, cu propuneri de cărți atrăgătoare, pe niveluri de vîrstă, pentru etapa națională. Concursul a devenit unul dintre cele mai îndrăgite din sistem și a generat valuri după valuri de simpatie.

Manualele școlare din gimnaziu, cum spuneam, propun texte atrăgătoare, adecvate vîrstei elevilor și experienței lor de viață, propun, de asemenea, lecturi suplimentare selectate conform acelorași principii. În școli se desfășoară cercuri de lectură, se invită tot mai des și în mai multe ocazii scriitori, există o preocupare tot mai mare pentru diversificarea acestor activități. Copiii din gimnaziu citesc mai mult decît cei de liceu, este adevărat. Pentru că la liceu apar mai constrîngătoare canonul și abordarea oarecum normată a acestuia, datorată în bună măsură conservatorismului unor profesori. Și, probabil, din alte motive, de asemenea, care țin de vîrstă, de apariția altor preocupări, de presiunea altor materii etc. Dar și la liceu există emulație legată de lectură. Se cumpără cărți, chiar dacă ne-am dori să se cumpere mai multe, desigur. O chestiune pe care am observat-o, însă, este că nu se prea cumpără literatură română, ci mai ales autori străini. Aici este vorba și despre strategiile de marketing, unele edituri reușind să devină mai interesante pentru elevi, altele, care tipăresc cărți ale autorilor români, au fost mai încete la acest capitol.

Din acest an, o inițiativă legislativă aparținînd aceleiași Monica Anisie a stabilit ziua de 15 februarie ca Zi națională a lecturii. Este și acesta un alt pas pe drumul spre lectura zilei, devenită fapt cotidian, al cît mai multor români. Școlile s-au înghesuit să organizeze activități peste activități. Eu însumi am fost pus în impas, pentru că am fost invitat în atîtea locuri încît unele invitații am fost nevoit să le declin sau să propun alte zile pentru onorarea lor. Sînt sigur că o mulțime de scriitori au pățit același lucru. Nu era nici o indicație cum că ar trebui să fie invitați scriitori, ci că profesorii trebuie să citească cu elevii la anumite ore. Totuși, majoritatea școlilor au ales să invite scriitori, ceea ce mi se pare minunat și o dovadă în plus că se fac eforturi, că există interes sau chiar emulație, că lucruri bune se întîmplă, mai ales la firul ierbii. Chiar dacă, în alte sfere, nu este chiar așa, dacă ar fi să închei amuzat și amar puțin, cu replica pe care mi-a dat-o cineva care este bine informat în această privință: „Parlamentarii fug de citit”. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.