Cînd drepturile omului se referă la oameni din fața ta… e altfel
Am participat, la Londra, la Gala Premiilor pentru Drepturile Omului „Serghei Magnițki“, unde ne-am reunit susținători din toată lumea ai legislației de tip Magnițki. Serghei Magnițki a fost un avocat din Rusia care a descoperit că oficiali de la fisc furaseră 230 de milioane de dolari. A denunțat furtul, a fost arestat, bătut, lipsit de tratament medical și a murit în închisoare acum zece ani.
Angajatorul său, omul de afaceri Bill Browder, nu a suportat ideea că așa ceva trece fără urmări. Așa că a demarat o campanie la nivel mondial pentru adoptarea unor legi prin care statele să îi pedepsească la nivel personal pe demnitarii din alte țări implicați în abuzuri contra drepturilor omului. Demnitarii implicați în uciderea lui Serghei au interdicții de a intra, de a face afaceri și li se confiscă bunurile deținute pe teritoriul țării care adoptă o asemenea lege. Apoi legislația a fost extinsă la alte cazuri și a devenit o tehnică de intimidare la nivel personal a ticăloșilor planetei.
În viața mea anterioară politicii, în 2012, am scris aici un articol cu titlul „Cine înaintează o lege Magnițki în Parlamentul României?“. Pe principiul că, dacă nu mișcă nimeni, pui mîna și o faci singur, anul trecut am depus în Parlamentul României o asemenea lege. A trecut de Senat și acum este la Camera Deputaților. Co-inițiatori sînt deputații USR Iulian Bulai și Adrian Prisnel (Ștefan Voinea trebuie și el amintit, voluntar-inițiator). Ulterior, am inclus în manifestul electoral al Alianței USR-PLUS pentru europarlamentare susținerea unei legi Magnițki la nivelul Uniunii Europene. Parlamentul European a votat o rezoluție în acest sens, inițiată de Ramona Strugariu și asumată de grupul Renew Europe. Aceasta este narațiunea politică. Acum despre oameni.
Bill Browder putea să rămînă un om de afaceri care a ratat niște afaceri în Rusia și a rămas cu niște amintiri urîte. Bill însă a transformat o dramă personală într-o cruciadă globală. Cîteva momente de pus bine în memorie. Fiica răposatului senator McCain a zis că legea americană Magnițki – inițiată de tatăl său și adoptată bi-partizan – l-a enervat atît de tare pe Putin încît e musai de folosit și împotriva altor dictatori. Oleg Sențov a ridicat cu întîrziere premiul pentru anul trecut, dat fiind că atunci era în pușcărie în Rusia. Oleg a organizat echipe de voluntari să ducă mîncare soldaților ucraineni asediați în Crimea. A fost arestat, acuzat de terorism, a fost bătut în pușcărie, a făcut 145 de zile greva foamei. A fost eliberat recent într-un schimb de prizonieri (în care Rusia a primit înapoi, printre alții, pe cel care a organizat doborîrea unui avion plin de civili: relevant pentru cine e terorist și cine nu este după părerea regimului Putin). Oleg a spus pe scenă ceva important: mă gîndesc des la Serghei și cred că, după ce el a murit și după ce voi ați organizat această campanie mondială de rușinare a lui Putin, regimul a devenit mai atent la cum omoară oameni în pușcării. S-ar putea ca de asta să fiu eu astăzi în viață.
Gulchehra Hoja este o jurnalistă de origine uigură fugită din China, care a scris despre lagărele de concentrare organizate de China pentru internarea uigurilor. Parlamentul European a acordat în acest an premiul anual „Saharov“ lui Ilham Tohti, disident uigur condamnat pe viață în China pentru că a vorbit despre aceste lagăre. Am mai spus atunci: pare a fi de neimaginat că se pot întîmpla astăzi încarcerări în masă la o asemenea scală, dar atracția și puterea Chinei fac să se vorbească puțin despre asta. Cînd vom conștientiza, vom scrie sau vom citi eseuri despre cum a fost posibilă această tăcere? 40 de membri ai familiei extinse a Gulchehrei Hoja au fost trimiși în aceste lagăre și nu se mai știe nimic despre ei. Se vede că o apasă, a vorbit chiar despre depresie. Dar lupta e cel mai bun antidepresiv, zice ea. Am citit recent un articol despre o supraviețuitoare care a reușit să fugă („A million people are jailed at China’s gulags. I managed to escape. Here’s what really goes on inside“, Haaretz, 17 octombrie): torturi, reeducare, nimic din ce înseamnă un sistem concentraționar nu lipsește.
Am citit cîndva un roman polițist a cărui acțiune se întîmpla într-un univers paralel: Hitler nu pierduse războiul, făcuse pace rece cu occidentalii, iar războiul cu URSS continua undeva, ca un conflict semi-înghețat, prin Caucaz. Un Hitler bătrîn domnește liniștit, dar vrea să îmbunătățească relația cu SUA, ca să meargă afacerile bine. Holocaustul e doar un zvon enervant, deși lumea se cam întreabă unde au dispărut milioane de evrei. Ca să se asigure că rămîne doar un zvon care denigrează imaginea țării în exterior, oficialii naziști care au organizat Holocaustul încep să fie asasinați (mi-am adus aminte: este romanul Fatherland de Robert Harris, am o vagă impresie că a fost tradus și în românește exact cu acest titlu, dar nu bag mîna în foc și Google nu știe). De cîte ori mă gîndesc la lagărele de concentrare pentru uiguri, organizate de un sistem totalitar modern, înfloritor economic, puternic, bazat pe comerț și pe uitarea trecutului, mă bîntuie acest roman.
La gala Magnițki a mai fost premiată fosta europarlamentară portugheză Ana Gomez – o doamnă implicată în ajutorarea disidenților prin toată lumea, noi o știm în România ca fiind o critică curajoasă a lui Liviu Dragnea din interiorul familiei socialiste din care face parte și PSD. Spunea lucrurilor pe nume în Parlamentul European pe vremea cînd Dragnea încerca să desființeze Justiția din România, cînd PSD încerca să rujeze porcul la Bruxelles, ajutat și de ideoloaga anti-anticorupției Alina Mungiu-Pippidi. Cam asta e Ana Gomez, nu știu ce mai face în plan politic, mi-ar fi plăcut să fiu coleg cu ea în Parlamentul European, dar nu a fost să fie.
Un moment emoționant a fost ridicarea premiului post-mortem decernat lui Jamal Khashoggi, ziarist saudit, de către logodnica acestuia, Hatice Cengiz. Și-a făcut curaj să termine discursul în aplauzele sălii.
Pentru mine a fost emoționantă întîlnirea cu familia Magnițki. Mama, Natalia Magnițkaia, soția, Natalia Jarikova, și fiul Nikita, care tocmai începe facultatea în SUA. Avea cîțiva ani cînd tatăl său a fost ucis. Mi-am dat seama de asta exact cînd ne-a făcut Bill Browder cunoștință, m-am gîndit la băiatul meu de cinci ani de care îmi era dor după doar o săptămînă și m-am blocat. Am schimbat cîteva cuvinte amabile, prin traducător, cu mama lui Serghei, soția lui mi-a mulțumit cînd a aflat că există și în România un proiect de lege cu numele lui Serghei. Dar nu am putut să îmi stăpînesc o stînjeneală. Ce să-i spui unei mame care și-a pierdut așa unicul copil? Sau unui băiat care abia și-a cunoscut tatăl? Că a meritat? Că poate lumea e mai bună pentru că Bill nu a putut lăsa tragedia să treacă? Că totuși acum numele Magnițki e celebru? Că cele 40 de rude ale Gulchehrei Hoja nu vor fi niciodată cunoscute pe nume, și nici milionul de uiguri care trăiesc acum în lagăre, cînd citiți asta? Ticăloșii planetei fac cam aceleași lucruri, dar tragedia fiecărui om e diferită. Pentru cei în cauză nu cred că merită niciodată. Și nici nu prea ai ce să le zici, de fapt. Am stat odată la un metru de Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, cel omorît în bătaie în pușcărie în anii ’80. Andrei s‑a luptat admirabil pentru memoria tatălui său. Am vrut să îi spun asta, dar m-am fîstîcit. Nu știu ce să le spun celor pentru care crimele împotriva drepturilor omului înseamnă ceva foarte personal.
Aș fi vrut să închei spunîndu-vă că România – care a trăit pînă recent povești din astea – e o țară ca afară în ceea ce privește atitudinea față de totalitarisme și de drepturile omului. Am propus odată Ministerului de Externe ca, din banii pe care România e obligată ca membru UE să îi doneze statelor mai puțin dezvoltate, să fie deschisă o linie de ajutorare a disidenților. Ca o formă de recunoștință față de cei care au ajutat disidenții noștri în anii ’70‑’80. Ar fi fost superb: granturile române pentru disidenți. Eventual să le numim după unul dintre ambasadorii occidentali care au făcut asta pentru noi și să propunem țării respective să fie un proiect comun – cum ar fi „Premiul româno-olandez Coen Stork pentru ajutorarea disidenților din Rusia“? Aș fi vrut să vă spun că măcar am găsit ascultare față de idee, dar nu e cazul. Am avut și eu un rol, în 2016, în apariția agenției RoAid. În 2017 a fost numit șef acolo o figură sinistră din sistem (filiera Tăriceanu-servicii secrete), care a îngropat și ce exista înainte de el. Sîntem o țară în care disidenții sînt puțin cunoscuți, iar securiștii au făcut noul sistem. Cei care l-au omorît în bătaie pe Gheorghe Ursu tocmai au fost achitați de Justiție.
Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.
