Cinci lecţii italiene despre anticorupţie

Cînd ne gîndim la operaţiunea mani pulite (cu mîinile curate), nu trebuie să ne vină în minte imaginile stereotipe cu împuşcături şi mafioţi, naşi cu ghiuluri şi reţele ascunse de putere. De fapt, mani pulite a vizat corupţia politică: finanţarea partidelor, mita mascată, fonduri speciale pentru cumpărarea politicienilor, dubla contabilitate, chestiuni de acest fel care au reuşit să dărîme un sistem politic. Cifrele sînt ameţitoare: 12.000 de persoane anchetate, 5 prim-miniştri acuzaţi, 3 condamnaţi. Partidul Democrat-Creştin, Partidul Republican şi Partidul Liberal s-au prăbuşit, altele au fost forţate să se reorganizeze. Şi totuşi, mani pulite nu a semănat deloc nici cu serialul Caracatiţa, nici cu Frăţia Inelului. În lumea reală, binele şi răul nu sînt atît de clar diferenţiate, corupţii nu se cer singuri la puşcărie şi totul se încurcă în chichiţe avocăţeşti, renunţări şi contraofensive. Iar, în ţări ca România şi Italia, corupţii deţin multă putere şi pot deturna orice. Nu vreau să compar ce se întîmplă acum în România cu ce a fost în Italia. Practic, nu am făcut decît primul pas şi nici măcar nu e clar că vom găsi resursele să-i facem pe următorii. Dar, cum spune proverbul chinezesc, un drum de o mie de mile începe cu primul pas, aşa că e bine să ştim cam ce ne aşteaptă. Deci, cîteva lecţii din Italia. Prima lecţie: cînd magistraţii se apucă să aplice legea pentru ei, politicienii îşi folosesc puterea pentru a scoate dinţii legilor şi a-şi prelungi imunitatea de facto. După ce şi-au revenit din şocul iniţial, parlamentarii au încercat să schimbe legile după care operau magistraţii. Şi nu au dus lipsă de imaginaţie: cînd procurorii se apropiau de conturi, au schimbat un acord cu Elveţia, blocînd accesul la informaţii; au retras gărzile de corp ale magistraţilor; au decriminalizat dubla contabilitate şi, în cele din urmă, şi-au acordat chiar imunitate pe timpul mandatului (lege respinsă ulterior de Curtea Constituţională). Opoziţia politicienilor a fost în mare parte încununată de succes. Guvernele şi parlamentarii italieni au reuşit să complice şi să lungească procedurile judiciare, astfel încît să intervină prescripţiile, şi au schimbat pedepsele din condamnări la închisoare, în condamnări cu suspendare. S-a ajuns astfel ca, din punct de vedere strict juridic, mani pulite să fie un eşec: doar 582 de persoane condamnate (pare mult, dar nu este, faţă de cîte au fost anchetate) şi doar 10 persoane chiar au mers la închisoare. Probabil că, dacă ar fi ştiut asta, cei care s-au sinucis nu se grăbeau să o facă. A doua lecţie: cînd corupţia e generalizată, lipsa de claritate morală deturnează dezbaterea publică. Bettino Craxi a recunoscut că partidul său primise ilegal 93 de milioane de dolari, dar s-a justificat spunînd că toată lumea face la fel. Paolo Berlusconi, fratele lui Silvio, a recunoscut acuzaţiile că ar fi creat, la firma familiei, un fond special pentru mituirea Gărzii Financiare. Avocatul lui l-a apărat victimizîndu-l: "Paolo a fost victima unui sistem de corupţie din care nici el, nici alţi oameni de afaceri nu puteau scăpa". Pe baza acestei ambiguităţi morale, fratele lui Paolo a ajuns prim-ministru în plină campanie anticorupţie, a demisionat, a fost condamnat, a scăpat de închisoare şi, ulterior, după ce deja lumea obosise de anticorupţie, a căpătat un al doilea mandat. Cum observa cineva: corupţia generalizată neutralizează vinovăţia individuală. Craxi avea dreptate şi toate partidele chiar făceau la fel. După declanşarea anchetelor la partide, Guvernul Amato a încercat să schimbe legea finanţării, . înlocuind închisoarea cu amenzi. Proiectul a fost respins de preşedinte după mitinguri de protest. Ceea ce ne aduce la a treia lecţie (poate singura optimistă): presiunea publică funcţionează. Cînd popularitatea magistraţilor era maximă, la începutul operaţiunii, mitingurile populare le-au venit în ajutor în momente critice. Am amintit deja despre iniţiativa Amato. La fel, primul Guvern Berlusconi a încercat eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru majoritatea infracţiunilor din sfera corupţiei. Magistraţii din mani pulite au cerut transferul, acuzînd un conflict între lege şi propria conştiinţă. Alte mitinguri, din nou respingerea proiectului la preşedinte (ulterior, parte din acele prevederi au fost totuşi votate prin alte legi). A patra lecţie: e de ajuns un grup restrîns de magistraţi puşi pe fapte mari, pentru a schimba peisajul, chiar dacă majoritatea colegilor rămîn spectatori. Aceşti puţini devin figuri publice, sînt controversaţi, mulţi îşi pun speranţa în ei, mulţi alţii îi urăsc sincer. Dată fiind lecţia trei, e important pentru ei să-şi păstreze încrederea publicului. Chiar dacă li se pare că anticorupţia nu e o chestie de PR, de fapt imaginea lor e importantă. Iar bătălia pentru imagine e grea şi în general nu scapă neşifonaţi. La început au fost eroi în Italia. Pe parcurs, populaţia s-a plictisit, presa s-a întors împotriva lor (încurajată de cel mai mare patron de media, Berlusconi), s-au făcut greşeli inevitabile - aşa e cînd anchetezi mii de oameni. După ce a scăpat de două condamnări (o faptă prescrisă, alta decriminalizată prin schimbarea legii), Berlusconi a început o adevărată ofensivă împotriva magistraţilor, pe care o continuă şi azi. În recenta campanie electorală a spus că trebuie să fii bolnav la cap ca să te faci procuror. Judecătorul Di Pietro, simbolul operaţiunii, a fost atacat, pus sub acuzare el însuşi (s-a dovedit ulterior că procurorul acuzator era fratele unui om anchetat de Di Pietro). A fost declarat nevinovat, s-a retras totuşi şi a intrat în politică, cu succes limitat, acum este europarlamentar. Adversarul său public, Berlusconi, a avut cel mai lung mandat de premier de după război. Un fel de cuplu Cezar-Cato în variantă televizată. Ajung astfel la ultima şi cea mai tristă lecţie: justiţia nu poate schimba de una singură o ţară. Noii politicieni nu sînt neapărat mai curaţi decît cei vechi, iar al doilea mandat al lui Berlusconi e poate cel mai vizibil eşec al campaniei mani pulite. Ce vreau cu aceste concluzii? În nici un caz să descurajez investigatorii care abia au început să lupte serios cu corupţia în România. Din contră, trebuie să ştie la ce să se aştepte pentru a rezista. Pînă la urmă, a fost mani pulite un eşec? Nu cred. Cu toate neajunsurile şi mediul ostil, a dat semnalul că Italia nu e o ţară fără speranţă şi că a depăşit o epocă. A distrus imunitatea tradiţională a politicienilor şi importanţa sa ca precedent e imensă. Doar că realitatea e mai complicată decît filmele, iar victoriile magistraţilor nu sînt nici multe şi nici clare. Lupta cu corupţia în România, dacă va continua, va fi sub constantă presiune, magistraţii vor fi ponegriţi şi corupţii vor spune că e răfuială politică, indiferent de fapte. Televiziunile (deţinute de afacerişti controversaţi) vor transmite aiurea ore în şir de la Parchet şi apoi vor invita analişti indignaţi de spectacolul televizat al anticorupţiei. Parlamentul va schimba legile de cum vor începe să fie aplicate la modul serios. Dacă peste cîţiva ani vom putea spune că am ieşit dintr-o epocă, atunci se va chema că a meritat.