Centru
Profund disprețuită, atît dinspre stînga, cît și dinspre dreapta, categoria așa-numiților centriști este cea care a dominat și domină încă masiv politica europeană. Din ea fac parte indivizi pragmatici – unii le-ar spune oportuniști –, oameni care se feresc, în general, să adopte poziții radicale și care se preocupă mai degrabă de economie și de reforme prudente decît de întoarcerea către cine știe ce epocă de aur.
Pentru că nu propun schimbări uriașe, pentru că atitudinea lor e mai degrabă cea a unor administratori decît a unor vizionari, centriștii reușesc uneori să nemulțumească pe toată lumea, supraviețuirea lor politică fiind de multe ori rezultatul alegerii răului celui mai mic.
Partea pe care refuzăm să o vedem de foarte multe ori atunci cînd ne uităm la europeni este că, în aproape toate statele de pe continent, electoratele au fost pînă acum mulțumite cu statu quo-ul. Cînd se schimbă, puterea se transferă, de cele mai multe ori, în interiorul aceluiași cerc relativ mic de partide. Uneori același partid sau aceeași coaliție stau la guvernare perioade lungi de timp care depășesc serios durata unui ciclu electoral. Revoluții nu se mai produc decît în afara Uniunii Europene, iar atunci cînd e vorba de cîte o derivă cum e cea a Ungariei, aceasta se produce foarte lent și stă aproape permanent sub semnul retragerii rapide de pe pozițiile mai excentrice.
Sigur, din cînd în cînd mai apar partide noi, dar și acestea sînt puse în fața unei alegeri de care nu pot scăpa – fie gravitează spre centru, fie sfîrșesc în irelevanță, izolare și uitare. Nu înainte de a produce diverse pagube și, poate, nu înainte de a sublinia diverse contradicții și ipocrizii. Asta e valabil inclusiv în cazul așa-numitelor partide extremiste. E aproape inevitabil că, odată ajunse în interiorul sistemului, partidele care propun schimbări majore de viziune, obiective sau metode încep să își nuanțeze pozițiile și, după o vreme, ajung să se confunde cu grupurile politice pe care odinioară le contestau.
Să fii „de centru” nu înseamnă neapărat că nu ai opinii sau, dacă le ai, că ești dispus să renunți rapid la ele. Centrismul înseamnă mai degrabă că accepți faptul că sînt și lucruri care funcționează în societate și care nu cer schimbări radicale. Nu dărîmi toată casa pentru a schimba un bec. Mai înseamnă și că poți desena și aplica schimbări contraintuitive care pot dezamăgi îndeobște specia aceea de oameni care sînt dispuși să accepte modernizarea cîtă vreme șantierul e doar în curtea vecinilor.
Centriștii – Emmanuel Macron e un exemplu – domină Europa și pentru că predecesorii lor, fie ei de stînga sau de dreapta, au reușit să creeze un consens cu privire la prosperitate, solidaritate și drepturi civile. Și în baza acestui consens au livrat. E greu de contrazis ideea că Europa, cu toate decalajele ei și toate frămîntările ei interne, e totuși unul dintre locurile de pe planetă unde e de dorit să trăiești. Aproape orice comparație îi este favorabilă.
Problema e că, odată ce proiectul a fost realizat, incapacitatea de a crea unul nou duce la irelevanță. Ca să înțelegem e suficient să ne uităm la socialiștii francezi care confirmă la fiecare scrutin din ultimii ani că nu-și mai înțeleg locul și rostul. E la fel de valabil și pentru conservatori, a căror candidată a reușit în turul întîi al prezidențialelor din Franța să obțină un jalnic loc cinci, rezervat altădată candidaților intrați în cursă ca să se amuze.
Necazul cu dispariția diferențelor ideologice majore e că oamenii au tendința să simplifice sistemele complexe. Or, atunci cînd competiția politică are loc între concurenți interșanjabili, apare nevoia de a găsi o contrapondere cu trăsături diferite. Din nou, Franța e un exemplu.
La fel ca acum cinci ani, Macron se confruntă în turul doi cu Marine Le Pen (o variantă mai puțin radicală), fiind obligat să apere o moștenire care nu este numai aceea a propriului mandat, ci și aceea acumulată de-a lungul a zeci de ani de un întreg sistem politic în care conservatorii și socialiștii s-au succedat la putere. Turul doi din Franța nu e, așadar, despre cît de simpatic e președintele actual al Franței sau despre cît de mult se poate „normaliza” doamna Le Pen, ci despre capacitatea de a convinge electoratul francez că „deal-ul” actual este cel corect. Și nu va fi ușor, alegerile sînt afaceri emoționale, iar emoțiile le duc la finaluri neașteptate. Mai ales atunci cînd sînt augmentate de inflație, de perspectiva unui război mondial și de oboseala post-pandemie.
Grila preferată de analiști zilele acestea e aceea care opune liberalismul iliberalismului, globaliștii suveraniștilor și autarhia economiei deschise. E probabil cea corectă. Însă poate ar trebui să mai adăugăm un binom acolo. Acela care opune permanenta nevoie de reforme și corectitudine morală unei oboseli care împinge la abandon. Sau la enervare.
Frustrarea sau oboseala votantului francez o pot face pe doamna Le Pen președintă a Franței. O înfrîngere care va însemna, printre multe altele, și o întoarcere la ideologie. Or, de-abia asta e cu adevărat obositor.
P.S. Știți convorbirile acelea telefonice repetate pînă la limita ridicolului dintre actualul președinte de la Élysée și Vladimir Putin? Mai țineți minte fotografia aceea cu cei doi la o masă inexplicabil de lungă? Ele vor exista în continuare, cu siguranță. Dar probabil doamna Le Pen va aștepta să fie sunată, iar scaunul pe care se va așeza va fi mai mic un pic.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.
