Ce să citim ca să înţelegem mai bine ce ni se întîmplă?

Cînd coronavirusul a început să prolifereze în Italia, în prima fază a epidemiei, agenţiile de presă au evocat un fenomen care, de fapt, nu trebuie să ne mire: o creştere a interesului pentru romanul Ciuma al lui Camus. Nimic mai natural, de fapt, decît dorinţa de a găsi în literatură (mai ales în romanele conţinînd fabule filozofice) răspunsuri la diverse crize şi catastrofe. Şi în Japonia a existat o reacţie similară, după catastrofa nucleară din martie 2011 de la Fukushima, intervenită în urma unui tsunami. În lunile următoare s-au vîndut mult mai multe exemplare din Ciuma decît în perioade „normale”. Iar anul trecut, după incendiul din aprilie de la catedrala Notre-Dame, în multe ţări din lume a crescut interesul pentru romanul lui Victor Hugo intitulat de altfel chiar aşa, Notre-Dame de Paris.

Intrigat însă de interesul italienilor pentru Ciuma, am pus mîna pe carte şi am recitit-o, curios să văd dacă mă va face să tresar acum, după peste 45 de ani de la prima lectură.

Ciuma, după părerea mea, te marchează dacă o citeşti la timp. Nu întîmplător se spune că Albert Camus este un scriitor adulat de liceeni. În orice caz, eu am citit Străinul şi Ciuma cînd eram în liceu şi mi-au plăcut amîndouă imens de mult. Iar ulterior am rămas dezamăgit cînd am descoperit că mulţi critici considerau Ciuma drept o alegorie a anilor cînd nazismul se infiltra în democraţiile europene (şi le cangrena în mod democratic!).

Cu mintea mea de acum, mi se pare că numai prima parte a romanului rezonează cu actuala epidemie. Altfel spus, toată acea parte în care Camus povesteşte cum ies la suprafaţă şobolanii morţi. Sînt pagini sublime, iar unele paragrafe rămăseseră gravate în memoria mea aproape cuvînt cu cuvînt. Camus povesteşte cum locuitorii oraşului Oran încep să descopere şobolani morţi mai peste tot, pe străzi, în pieţe, în curţi, în restaurante, în holul imobilelor unde locuiesc. Şobolanii ies din măruntaiele oraşului, din subsoluri obscure, din canale… Personajul principal, doctorul Bernard Rieux, descoperă întîi un şobolan, apoi doi, apoi trei, apoi din ce în ce mai mulţi. Locuitorii oraşului nu sînt, în prima fază, prea speriaţi, ci mai degrabă intrigaţi şi se întreabă: De unde ies atîţia şobolani? Mie mi se pare că exact în această întrebare se află cheia interesului nostru, astăzi, pentru Ciuma. În lumea descrisă de Camus, oamenii nu înţeleg cum de subsolurile şi partea nevăzută a oraşului lor au putut găzdui atîţia şobolani, mii de şobolani, zeci de mii de şobolani…

Analogia cu propriul nostru model de societate se impune de la sine. Şi noi am construit un oraş global şi am făcut-o fără să-i vedem şobolanii, adică rateurile, inegalităţile insuportabile, munţii de gunoaie, transformarea oceanului planetar într-o cloacă, exacerbarea competiţiei şi a egoismelor… În primele pagini ale cărţii sale, Camus descrie oraşul Oran ca fiind unul „urît”, cu oameni avînd o singură preocupare: comerţul. Ceea ce este valabil şi pentru lumea noastră globală, pentru orînduirea comercială construită de noi. Nu am transformat noi toată planeta într-o piaţă liberă? Nu am urîţit-o prin uniformizare?

Iată deci întrebarea esenţială, pentru mine, dacă punem în ecuaţie romanul lui Camus şi criza sanitară de astăzi: cum de nu ne-am dat seama că sub temeliile edificiului nostru, de care sîntem atît de mîndri, se adună şi nişte şobolani, şi încă foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, atît de mulţi încît la un moment dat încep să dea pe afară, să ne invadeze, să ne intre în case, să ajungă pînă la etajul întîi, apoi pînă la etajul doi, apoi pînă la etajul o sută, apoi să iasă chiar pe acoperişuri şi să ni se urce în cap?

Dacă ar fi să recomand (în special tinerilor) alte cîteva romane susceptibile să ne dea „chei” pentru ceea ce ni se întîmplă, iată la ce titluri mă gîndesc: Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Eseu despre orbire de José Saramago şi Vineri sau limburile Pacificului de Michel Tournier.

Toate trei fac parte din categoria fabulelor filozofice, toate trei pot fi găsite în limba română.

Deşertul tătarilor este o subtilă parabolă a ironiei destinului. În fiecare dintre noi se ascunde, de fapt, personajul principal al cărţii, ofiţerul Giovanni Drogo, cel care timp de 30 de ani a rămas fidel la postul său, în fortul destinat să apere ţara de „inamicul din Nord”. Doar că, în momentul cînd efectiv inamicul îşi face apariţia, Giovanni Drogo este bolnav şi epuizat, nu mai poate conduce bătălia şi nici măcar asista la ea, el va fi expediat în spatele frontului pentru o altă bătălie, a sa personală, cea cu propria lui moarte (singura cu adevărat importantă).  

Eseu despre orbire are şi mai multe lucruri să ne spună despre eşecurile civilizaţiei noastre, întrucît Saramago chiar vorbeşte despre o epidemie de orbire. În povestea imaginată de el, toată lumea începe treptat să orbească şi pretutindeni se instalează treptat barbaria.  

Vineri sau limburile Pacificului propune o subtilă confruntare între două filozofii de viaţă (de fapt, între două modele de civilizaţie). Dacă, în versiunea originară a lui Daniel Defoe, personajul occidental, Robinson, îl civilizează pe „sălbaticul” Vineri, în romanul lui Michel Tournier tocmai „sălbaticul” deţine secretul a ceea ce ar trebui să fie relaţia noastră cu natura şi cu sensul vieţii… Adevărata iniţiere nu este aceea a lui Vineri de către Robinson, ci invers, aceea a lui Robinson de către Vineri. „Sălbaticul” îl învaţă pe aşa-zisul „civilizat” să asculte ploaia, să privească stelele, să contemple marea, să converseze cu elementele naturii, să se simtă parte a unui fabulos ansamblu cosmic…

Michel Tournier este, de fapt, şi scriitorul care mă face să vibrez cel mai mult cu fabula sa filozofică.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.